La limita nervilor

Privesc pe masa de lucru

Şi mă întreb ce mama naibii caută ţigara aia fumegând acolo

Că eu nici măcar nu mai fumez

Nu înţeleg nici măcar

De ce vreau să nu mă plictisesc

Că doar îmi e bine aşa

Şi de ce vorbesc cu prietenii mei imaginari

Care îmi spun mereu ce vreau să aud.

Hei! Păi sunt tot eu, risipită în zeci de gânduri ciudate.

Mă ridic din pat

Şi îmi dau seama

Că nici măcar nu sunt în camera mea

Văd nişte paturi goale

Şi aud un râset sinistru

Mă chircesc ca de frig

Şi vreau să mă acopăr cu un cearceaf

Dar, vai!

E doar cămaşa de forţă.

P..S. Dacă, întâmplător, vreun psihiatru citeşte blogul meu este rugat să mă contacteze.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *