Iurie Roșca revine la București: lansarea cărții ”Interesul Național ca Modus Vivendi”

Cunoscutul politician și jurnalist din Republica Moldova a explicat, într-un interviu acordat blogului ”În prima linie”, care sunt realitățile politice de dincolo de Prut și cum este percepută politica euroatlantică și cea față de Chișinău, practicate de România.

Georgiana Arsene

În data de 5 martie 2020, la ora 18.00, la Hotel Cișmigiu, Bulevardul Elisabeta, nr. 38, sector 1, București, Iurie Roșca își va lansa cartea ”Interesul Național ca Modus Vivendi”. afiș

Într-o Românie cu spinarea tot mai încovoiată în fața ”partenerilor strategici”, demersul lui Iurie Roșca este unul de-a dreptul curajos. De ce anume, veți afla citind interviul de mai jos, în care interlocutorul nostru a scos în evidență, printre altele, și o serie de aspecte ce rămân, de regulă, în afara câmpului de atenție al românilor.

Profit de ocazie și adresez, pe această cale, o solicitare către un operator curajos care ar vrea să vină să filmeze evenimentul. Fiind vorba despre un subiect care nu laudă nici NATO, nici UE și nici măcar actuala guvernare, fonduri de promovare nu există. E vorba doar de cineva care ar vrea să facă voluntariat de dragul unor valori, dar și al unui dialog fratern și matur cu frații de dincolo de Prut. 

Georgiana Arsene: Aș începe interviul nostru cu o întrebare, pe care de obicei o adresează vameșii celor care traversează granița: ”Aveți ceva de declarat?”. Ei se referă la ceva ce ar fi interzis, arme, droguri, valută. Eu însă v-aș propune să spuneți ceva pentru noi, cei din Vechiul Regat, cum se spunea pe vremuri.

 Iurie Roșca: Ce aș avea de declarat? Dragostea mea nețărmurită, necondiționată, neclintită pentru neamul românesc. Și nemărginita mea recunoștință față de bunul Dumnezeu care mi-a dat viață în sânul acestui neam. Știți, când eram foarte tânăr, de vreo șaisprezece ani, mama mea,  profesoară de geografie, îmi dăduse o carte care tocmai apăruse. Era un volum de Alecu Russo. M-am apucat să o citesc, dar mă tot poticneam de un semn grafic, sensul căruia l-am înțeles pe parcurs. El arăta așa: «…». Asta arăta că cenzorul sovietic decupase ceva din versiuea originală. Am căutat la capătul cărții să văd ce ediție stătuse la baza celei pe care o aveam eu. Era vorba despre o ediție din anii cincizeci, de după moartea lui Stalin. Până la urmă am făcut rost și de ea. Și – vai! – ce descoperire minunată am făcut. Într-un anume loc din text, fracturat de acel semn,  lipsea doar o îmbinare de cuvinte: ”după răpirea Basarabiei”. Mama era la bucătărie. Am alergat la ea să o întreb ce înseamnă asta. După o pauză lungă, mama mi-a răspuns așa: ”Știi, ai învățat la biologie, ce este un animal sau o pasăre răpitoare? Păi cam aste e și în cazul de aici”. ”Dar ce înseamnă Basarabia, mamă?”. Tăcere. Mama și-a întros capul spre geam, ca să nu-i văd ochii. Descumpănit, am observat că lăcrima. M-am retras contrariat în camera mea. Încet-încet am început să înțeleg de ce acest cuvânt era un tabu, de ce trecutul ne este interzis și de ce părinții căutau să ne protejeze de regim, evitând să ne spună tot adevărul. Dar ceea ce nu ne-au spus părinții, a avut grijă să ne spună bunica, atunci când ei erau plecați la muncă.

În 1980 am intrat la Facultate. Și cum era pe atunci, studenții erau mobilizați la muncile agricole. Pe noi ne-au dus în acea toamnă în preajma Cahulului, în satul Țiganca. Lucram în lunca Prutului, la cules roșii. Și în fiecare sfârșit de zi mergeam singur spre sârma ghimpată, priveam apusul de soare, malul de dincolo și mă gândeam cu durere că niciodată nu voi apuca să calc pe un tărâm interzis nouă. N-aveam cum să știu că nu va trece nici un deceniu și visul meu se va împlini.

Așa că aș putea spune că generația mea a plonjat în vâltoarea vieții publice de la sfârșit de imperiu, fiind aruncată în față ca de o trambulină de arcul strâns al tăcerii  de o jumătate de secol, la care au fost reduși înaintașii noștru.

Erupția vulcanică dintr-o zonă, care era crezută moartă de către lumea românească, a cutremurat-o și a umplut-o de admirație pentru cei ”treziți din somn de moarte ca viteazul din poveste” (A. Mateevici). În față ni se deschideau noi orizonturi. Avântul nostru părea că nu va cunoaște nici zăgazuri, nici poticniri. Însă cursul istoriei recente ne-a arătat că lucrurile sunt mai complicate decât păreau inițial. Și că râvna noastră tinerească și idealismul nostru tumultuos nu sunt suficiente. Jocul marilor puteri, noile vânturi geopolitice, dar și mentalul colectiv din societatea noastră au fost decriptate de către noi pas cu pas. Iar astăzi a cam venit timpul maturității. Nu al renunțării, evadării, devierii, ci doar al înțelegerii profunde a vieții așa cum este ea, nu cum pare a fi.

Georgiana Arsene: În data de 5 martie 2020, veți lansa la București volumul ”Interesul Național ca Modus Vivendi”. Un titlu interesant și îndrăzneț. De ce ar trebui să gândim interesul național ca un mod de a trăi? copertă carte Cronicile unui disident eurosceptic

 Iurie Roșca: Trăirea, asumarea interesului național este o condiție mai specială. Nu toată lumea este pasionată de așa ceva și nici nu e cazul. De obicei, zicem că e vorba mai curând despre apanajul unei minorități care se preocupă de destinul colectiv. Am sentimentul că aș fi și eu printre aceștia, mai cu neliniști și sensibilități de om căruia îi pasă de cee ce se întâmplă în jurul lui. Așa am apucat eu să mă formez încă de pe vremuri. De fapt, mă pot considera un mare avantajat al sorții. M-am născut sub ocupația sovietică. Am început să mă dezmeticesc din amețeala generală încă din prima tinerețe. Presiunea regimului pe care o resimțeam până-n măduva oaselor mi-a cultivat rezistența. Revolta mea se manifesta pe atunci în uriașa sete de recuperare a unui trecut interzis și a unei identități naționale mutilate și puse la index. Cititul cărților și frecventarea cercurilor disidente de pe vremea sfârșitului imperiului comunist au constituit faza indispensabilă angajarăii mele ulterioare în vâltoarea vieții publice. Eram gazetar, am devenit și protestatar de stradă, am făcut preț de mulți ani de zile politică, fiind mereu dominat de dorința servirii interesului național.

De-a lungul câtorva decenii am căutat mereu să formulez în articolele mele ce anume consideram că este interesul național. Într-un  fel, conceptualizarea lui mergea în paralel cu acțiunea. Iar pe parcursul ultimilor cam zece ani am scris o serie întreagă de texte, publicate ulterior în varinată de carte, în care parcă mi-a reușit mai bine să cristalizez viziunea mea asupra acestui concept. Altfel nici nu putea fi, înțelepțirea este întotdeauna un proces acumulativ. Sunt un om de modă veche. Citesc clasicii, mă cutremur și mă umplu de putere recitindu-l Radu Gyr, îmi place să risc, detest conformismul și gândirea unică și nu am complexe de provincial. Îmi urlu crezul din toți bojocii, tăios, răspicat, așa ca să se audă. Iar culegerea care apare acum e din aceeași serie.

Georgiana Arsene: Ce se întâmplă dincolo de Prut acum și cum afectează situația din România politica de la Chișinău?

 Iurie Roșca: Dincolo de Prut pentru dvs., dincoace pentru mine, cel care vă răspund de la Chișinău. La noi e cam ca și peste tot în zonă: mizerie în politică, dezastru în economie, catastrofă în sfera demografiei, nomadism de masă, deruralizare, iluzii liberale, eurofanatism aflat în conflict cu rusolatria și tot așa. Ăsta ar fi diagnosticul un piculeț alarmist. Iar dinspre România se revarsă multă dragoste fraternă (sau poate nițel paternă ori chiar paternalistă), uneori retorici contondente sau prea stridente, care provoacă reacții de nemulțumire la noi, alteori invitații insitente să urmăm calea Bucureștilor de integrare în UE și NATO. Altfel nici nu e voie să gândim. N-avem decât să urmăm calea falnică și plină de realizări majore ale României de a fi colonizați definitiv: politic, militar, economic, cultural, mediatic, dar ce e și mai grav, axiologic (de la Sorin Dumitrescu citire!). De parcă n-ar fi suficientă semi-colonizarea în care ne aflăm ca stat asociat al UE și în parteneriat cu NATO (Constituția noastră stabilește că suntem un stat neutru și deci nu putem adera la blocuri militare).

Ce mai vine spre noi dinspre România? Un discurs paseist sau pliat pe nostalgii după vremurile de aur, un soi de naționalism oniric ce-și găsește un ecou viu printre practicanții unui românism de somnambul printre basarabenii mai sentimentali. E adevărat, un astfel de mesaj alimentează reacții ostile față de România în tabăra nostalgicilor după perioada sovietică. E vorba în special despre cei scufundați în mlaștina ”moldovenismului” (de sorginte cominternistă, un fel de antipod al identității românești) ca reacție caricaturală, asimetrică, năbădăioasă față de ofensiva propagandistică dinspre București.

 Georgiana Arsene: Vă rog să expuneți câteva din ideile dumneavoastră care țin de percepția României dincolo de Prut, cele care știu că scandalizează sau cel puțin nu prea sunt acceptate.

 Iurie Roșca: România a devenit pentru unii o fabrică de iluzii eurofile sau chiar eurofanatice (în sensul practicării cultului idolatric al UE), dar și un furnizor activ de speranțe roze, romanțioase,  edulcorate despre iminența refacerii unității teritoriale – ”prin noi înșine!” sau, ceea ce e și mai grav, cu ajutorul ”partenerilor occidentali”. Și în mod simetric România este percepută de către alții ca un ”dușman extern”, gata să înghită, asemeni unui monstru fioros, mica Republică Moldova. Adică basarabenii s-au pomenit scindați, urcați pe baricade, antagonizați pe motivul acestor stări de spirit.

Cele două tabere beligerante ireconciliabile ar putea fi definite astfel: unii sunt românofili și atunci în mod obligatoriu rusofobi, iar alții dimpotrivă, sunt rusofili și prin definiție românofobi. Cele două feluri de a vedea lumea (ambele cu câte un rând de ochelari de cai indispensabili pentru împărtășirea unei astfel de religii laice) sunt alimentate copios din cele două capitale aflate într-o veche rivalitate istorică, ce-și revendică supremația sau dreptul asupra acestui teritoriu. Iar gaz pe foc au grijă să toarne cei care profită din acest conflict, partea terță ce preferă să rămână în umbră.

Personal am ajuns demult la concluzia că acest război orb și deci contraproductiv trebuie depășit. Avem pentru asta toate temeiurile. În primul rând cel civilizațional, deoarece suntem cu toții parte a civilizației bizantine, purtătorii unei identități religioase comune – Ortodoxia, ne confruntăm deopotrivă cu aceleași provocări geopolitice – globalismul americanocentric, cel care e expresia unui nou tip de totalitarism cu pretenții de dominație planetară. Așadar, având un dușman comun, totul ar trebui așezat în albia ”teoriei dușmanului” formulate de Carl Schmitt, dar și a celei despre ”spațiile largi” aparținând aceluiași autor, și atunci nevoia de a crea parteneriate durabile va apărea de la sine. În loc de conflict, care ne afectează doar interesele noastre și aproape deloc pe cele ale Rusiei, să râvnim spre cooperare. Dar aici totul e să nu ne lăsăm folosiți în orb de către sforarii atlantiști în detrimentul propriilor noastre interese naționale. Pentru că deocamdată ostilizarea artificială a relațiilor fostelor țări comuniste cu Rusia prin exacerbarea unor vechi supărări istorice funcționează din plin. Rețelele atlantiste ca cea a lui Soros, de pildă,  își fac treaba în mod profesionist.

Astfel, pentru unii relația noastră cu Moscova poate fi concepută doar ca una de obediență, de slugărnicie și supușenie, iar pentru alții, dimpotrivă, doar de ostilitate ireconciliabilă. De parcă n-ar fi loc pentru un dialog purtat cu demnitate, cu fermitate când este cazul, dar în același timp cu înțelepciune, bunăvoință și respect. Dar pentru asta ar trebui ca Bucureștiul și Chișinăul să depășească starea de vasalitate față de Vest și să recapete inițial autonomia de gândire în abordările strategice.

Georgiana Arsene: Ce relație este acum între România și Republica Moldova și cum poate fi ea îmbunățită?

 Iurie Roșca: Adrian Severin spunea într-un interviu în legătură cu această întrebare cam așa ceva. Să îi ajutăm pe frații noștri de dincolo de Prut în măsura în care aceștia ne solicită ajutorul. Adică, omul îndemna la tact, reținere, comunicare corectă și fără ifose de superioritate. Ceea ce ar fi de reținut întâi de toate este faptul că noi, cei de dincoace de Prut nu suntem doar un teritoriu. Ci chiar niște oameni care trăim în acest teritoriu, cu viziunile lor, cu sensibilitățile lor, cu dramele și trăirile lor. Această colectivitate nu e deloc omogenă, dar toată lumea de aici e la ea acasă. Noi cu toții suntem ”native Moldovans”, nu doar cei care sunt de neam românesc. Dar totuși suntem nu doar două state diferite, ci două societăți diferite. Și nu trebuie să facem din asta o tragedie, ci dimpotrivă, să ne prețuim unii pe alții și pentru specificul, farmecul, parfumul local care, fiind diferit, e atât de drag celui care are o privire plină de dragoste.

Georgiana Arsene: Cui i se adresează această carte ?

 Iurie Roșca: Cititorilor din Republica Moldova și România, pe care încerc să îi informez asupra realităților de la noi, asupra contextului internațional în care ne-am pomenit, asupra cauzelor profunde ale dramei pe care o trăim. E o perspectivă eurosceptică sau euro-lucidă, după cum se exprimă tânărul autor francez Charles-Henri Gallois (a se vedea ”Les illusions économiques de l’Union européenne”), conservatoare, adică ortodoxă și naționalistă, inclusiv în accepția economică a termenului. E o contribuție la ”dez-vrăjirea” semenilor noștri sau poate la dez-încântarea, ca să nu zic la descântarea de fascinația față de un Occident admirat cu naivitatea unui consumator de publicitate comericală. Ea se adresează celor atinși grav de virusul liberalismului, ai modelului consumist, oamenilor noștri ajunși victime ale ingineriilor sociale practicate de centrele de influență din exterior.

Georgiana Arsene: Ce nu știu românii despre moldoveni și în ce măsură pot afla răspunsul din cartea pe care o veți lansa la București?

 Iurie Roșca: Prima noutate e că de cele mai multe ori românii din România nu știu că n-ar ști ceva despre noi. Sigur, mă refer ca cei pe care îi putem numi și ”români de meserie” sau de serviciu. Cei care sunt cuprinși de sindromul unei misiuni civilizatoare, de ticuri paternaliste sau de zelul de țârcovnic pus pe catehizarea unor aborigeni retardați. Adresându-se unora ca aceștia, părintele Savatie Baștovoi, scriitorul ortodox de la noi, zicea că noi, moldovenii, sigur, suntem așa, mai de la țară, dar totuși avem și frigidere, și mașini de spălat, și televizoare color și chiar și tren am apucat să vedem. Iar la modul mai serios, cititorii din România vor afla, de pildă, cum s-a pus la cale anul trecut o ticăloșie de mare amploare de acordare a cetățeniei țării contra bani, vor putea citi o serie de prefețe la cărțile editate în ultima perioadă de Universitatea Populară, dar și un șir de articole care vizează direct raporturile dintre București și Chișinău. Iar acestea tratează cumva diferit relațiile dintre noi și nu se încadrează în nici un curent de (non)gândire dominant.

În încheiere aș mai spune următoarele. Oamenii din România care vor să înțeleagă cu adevărat ce fel de lume e prin părțile noastre, n-ar trebui să se mulțumească doar cu cele auzite la TV. Faceți un efort să veniți la Chișinău.Veniți cu mine la catedrala ”Schimbarea la față”, stați la o sfântă liturghie în mijlocul enoriașilor și ascultați-i cum cântă într-un singur glas, românește, ”Crezul” și ”Tatăl nostru”.  Cine sunt ei? Ca și origine etnică sunt români moldoveni (la noi ambii termeni sunt în uz), ruși, ucraineni, găgăuzi, bulgari. Dar trăsăstura identitară comună cea mai importantă, fundamentală, este apartenența la aceeași credință ortodoxă. Aceștia sunt frații mei, familia mea, mărtrisitorii lui Hristos care trăiesc condiția de creștin cu vrednicie modestă. Ei nu știu să înșire teorii geopolitice și nici să risipească definiții savantlâcoase. Dar inima lor a învățat ce este dragostea adevărată. Restul sunt vorbe și vânare de vânt.

Un român din țară trebuie să pășească în Basarabia cu evlavie, cu multă smerenie, cu dragoste. Așa făcea altădată bunul meu prieten, marele poet creștin Ion Alexandru, care venea la noi cu Biblia subsuoară.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *