Cum sunt zodiile (II)

Cum sunt zodiile (II)

În prima parte a articolului am vorbit despre zodii și zodiac. Articolul poate fi citit aici.

Astăzi veți afla amănunte despre sectoarele zodiacului solar, purtând numele semnelor zodiacale pe care le știm cu toții.

D. G. G.

Primele observa¡ii astronomice și cele dintâi aplicații astrologice datează de cca 6300 de ani. Zodiacul, ca atare, este un simbol universal. Primele sale urme au fost gåsite în civiliza¡ia sumerianå. El a fost preluat de akkadieni, babilonieni, asirieni, care au îmbogå¡it ¿i completat observa¡iile (chaldeenii au fost tocmai cei care practicau astrologia ¿i magia divinatorie).

Zodiacul, cu forma sa circularå, cu cele 12 subdiviziuni, cu cele 12 semne relativ similare, este regăsit în Egipt, în Imperiul hitit, în Iudeea, în Persia, în India, în Thibet, în China, în America de nord și de sud, în Scandinavia, în aria țărilor musulmane etc. Tracii, în special geto-dacii, erau renumiți în privința astrologiei și a plantelor medicinale. Teologia orfică interpreta divinitățile mitologice ca pe niște elemente ale energiei cosmice.

A. B. Grimaldi în cartea sa Cataloques of Zodias and Planispheres, apărută la Londra, în 1905, inventariază 1444 de zodiacuri, existând în 30 de țări și datând în majoritate dinainte de 3000 a. H. (900 sunt originale, iar restul sunt copii modificate). Primele descrieri ale constelațiilor zodiacale împrumută denumiri din mitologia asiro-babiloniană, egipteană și greacă. Constelațiile au fost asemuite cu diverse motive mitologice. Din sinteza helenistică se pot reține referințe dominate de miturile grecești: – lâna de aur căutată de Iason, argonautul, a aparținut unui Berbec fabulos;

-Iupiter a luat înfățișarea unui taur, ca s-o seducă pe Europa;

– gemenii Castor și Pollux sunt frații Elenei din Troia;

– Racul reprezintă hidra de la Herna, răpusă de Hercule;

– Leul din Nemeea, ucis tot de Hercule;

– Fecioara – Ceres (Demeter) zeița recoltei;

– Balanța – hieroglifa egipteană a echilibrului;

– Scorpionul care-l ucide pe vânătorul Orion, din porunca zeiței Artemis;

–  Săgetătorul – centaurul Chiron, Înțeleptul care l-a învățat pe Apollon medicina; – capra Amalteea, care l-a alăptat pe Iupiter;

– Vărsătorul – Ganimede, paharnicul din Olimp;

– Peștii – delfinii care-l însoțeau pe Neptun, zeul mărilor.

Este evident cât de superficiale și aproximative sunt asemenea înterpretări;  ele reprezintă cea mai comună explicație, care nu vrea så treacă dincolo de aparențå.

În primul rând, constelațiile au contururi diferite care sugerează imperfect simbolurile, reprezentările diferind de la o mitologie la alta. Am figurat, alături, ansamblurile stelare pe care antichitatea timpurie le-a consacrat drept „constelații zodiacale“. În afară de Scorpion, a cărei formă se potrivește cât de cât, restul nu-s deloc evidente în ce privește figurarea. Constelațiile din dreptul planului elipticii (orbita terestră) au un aspect  mai degrabă demn de o expoziție de grafică modernă non-figurativă…Ele formează o suită heterogenă, neregulată, atât în privința numărului de stele componente, cât și a întinderii. Unele se întrepătrund, altele,  dimpotrivă, sunt distanțate făcând loc unor porțiuni din alte constelații  vecine celor zodiacale. De asemenea, stelele „fixe“ componente au intensități luminoase – magnitudini – diferite.

Berbecul și Racul, de pildă, sunt insignifiante, astrofizic vorbind, pe când Fecioara și Săgetătorul se compun din îngrămădiri de stele, din nebuloase sau din galaxii.

Dacă ar fi să se considere influențele directe ale constelațiilor zodiacale, acestea ar fi realmente foarte deosebite, ba chiar contrastante. Nu există vreun raport între distribuția neuniformă și neregulată a zodiacului stelar (sau sideral) și distribuția caracterelor psihologice în cele 12 semne zodiacale. O astrologie stelarå ar fi inconsistentă, arbitrară și subiectivă.

Există totuși astrologi, în special din școala indiană actuală, care se raportează la zodiacul stelar, ținând seama de decalajul produs de precesia echinocșilor. (Azi punctul vernal γ se plasează în dreptul constelației AquariusVărsătorul).

Mult mai potrivit este zodiacul solar. Diodor din Sicilia vorbește despre concepția chaldeenilor, care considerau că 12 zei patronează cele 12 luni ale anului, corespunzând celor 12 semne zodiacale. Babilonienii au împărțit zodiacul în 12 sectoare de 30o, numite beru, jalonând traiectoria Soarelui, prin puncte de reper luate dintre stele cele mai strălucitoare din cele 12 constelații zodiacale. E limpede că sumerienii, iar apoi babilonienii n-au luat semnele drept stele, ci acestea au servit doar ca repere pentru a trasa drumul Soarelui. Deci, semnele zodiacale n-au fost atribuite inițial constelațiilor respective, ci acelor sectoare ale eclipticii, care corespund lunilor anului. E greu de acceptat că denumirea de Rac a fost dată configurației acelor stele a căror dispoziție nu sugerează nimic și e mult mai plauzibil că la solstițiul de vară, când ziua începe să descrească, adică, să dea înapoi ca racul, sectorului respectiv de ecliptică să i se fi zis simbolic Racul, iar abia apoi, grupului corespunzător de stele. De asemenea, e imposibil de regăsit vreo legătură între Balanță și stelele respective, mult mai probabil fiind că s-a adaptat acest nume legat de luna în care se produce echilibrul dintre zi și noapte, marcat la echinoxul de toamnă, denumiri derivate din numele zeităților greco-romane și care au fost echivalate  cele babiloniene:

– ianuarie –  de la Ianus, cel cu două chipuri, unul spre trecut, altul spre viitor;

– februarie – de la Febro, zeul morților din Infern;

– martie – de la Marte, zeul råzboiului;

– aprilie – de la Aperta, un alt nume al lui Apollon, divinitatea solară;

– mai – de la Maius, un alt nume al lui Iupiter;

– iunie – de la Iunona;

– iulie – de la Iulius Caesar, care a reformat calendarul;

– august – de la Augustus;

– septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie au o semnificație numerică, adică, a câta lună a anului o reprezintă. (La fondarea Romei nu erau decât 10 luni.)

Claudiu Ptolemeu (90-168 p.H.), autor al celebrului Tetrabiblos, care cunoștea deja precesia echinocșilor, descoperită de Hipparc din Rhodos, în secolul al II-lea a. H., explică denumirile semnelor zodiacale prin fenomenele solare ale anului tropic și nu prin aranjamentele stelare. Deci, astrologii postchaldeeni, chiar dacă foloseau stelele fixe, legau zodiacul de fazele sezoniere. Ptolomeu spunea clar că denumirea semnelor zodiacale solstițiale și echinoxiale sunt legate de ceea ce se întâmplă în timpul lor. În secolul al XIX-lea, în plin pozitivism, astronomul François Arago, fără nici o apetență pentru astrologie, ne arată de asemeni, în Astronomia populară (apărută posthum, în 1867), că nu trebuie confundate semnele cu constelațiile, figurările respective nemaiavând nici o legătură cu dispoziția stelelor. El precizează că semnele sunt doar porțiuni de 30o ale orbitei terestre, care n-au nici un raport cu constelațiile. Atunci când au fost adoptate denumirile semnelor zodiacale, constelațiile erau în dreptul lor și au primit prin extensiune și proiecție același nume, fără ca figura simbolică să aibă vreo asemănare cu configurația stelară. Atunci punctul vernal γ, 0o Berbec, coincidea cu grupul de stele care au luat același nume. Ulterior, el a retrogradat datorită precesiei, în Pești, pentru ca astăzi să fie în Vărsător. De aceea, acum zodiacul stelar este decalat în raport cu cel solar.

Simbolurile nu exprimă direct ceea ce desemnează. Ele pot sugera mai multe sensuri față funcțiuni sau structuri comparabile.

Pluche, preot umanist (1638-1961), explică cele 12 semne zodiacale, într-o viziune naiv simbolică: – Balanța, Taurul sunt semne de primăvară, când oile și vacile nasc, urmează caprele;

– Gemenii pot să reprezinte doi iezi, ca simbolul fecundității;

– Racul e legat de momentul în care ziua începe să dea înapoi;

– Leul corespunde căldurilor verii;

– Fecioara – holdelor îmbelșugate;

– Balanța – echilibrului dintre zi și noapte;

– Scorpionul – bolilor frecvente în perioada respectivă;

– Săgetătorul – plăcerile vânătorii de sezon;

– Capricornul sugerează Soarele care va urca din nou – coada de pește pentru că a atins fundul coborîșului, capul și labele din față, de capră, pentru că se va cățăra pe pantele urcușului spre lumină;

– Vărsătorul – apa ploilor dinaintea primăverii;

– Peștii – reluarea pescuitului.

Charles-François Dupuis (1742-1809), care a scris faimoasa lucrare Originea tuturor cultelor sau Religia universală, consideră că zodiacul pe care-l știm a fost inventat de egipteni, pe baza incidențelor diverse ale fluctuațiilor Nilului. Zodiacul de la Denderah ar reprezenta fidel suita de fenomene anuale, specifice climatului Egiptului.

René Alleau, autorul articolului Astrologia din Encyclopaedia Universalis  (Corpus 2, Paris, 1989), face o tentativă modernă de explicație a denumirilor semnelor zodiacale. Contestând sursele lui Diodor din Sicilia, deoarece „chaldeenii“ evocați de el erau de mult deveniți mitici. René Alleau își propune să reconsidere prima structură cunoscută a zodiacului prin cheile furnizate de veritabila sa semnificație istorică. El susține că zodiacul babilonian nu poate fi mai vechi de 2160 a. H., când punctul vernal γ – 0o Berbec –, era în dreptul  constelației Berbecului. Totodată, el crede că o anumită concordanță între evoluția tehnicilor divinatorii practicate pe animale, din timpul primei dinastii babiloniene, cu începuturile astrologiei chaldeene, îngăduie să se înțeleagă că topologia zodiacală a fost împrumutată din topologia anatomică divinatorie. Ea a fost proiectată asupra unor animale cerești și nu dedusă din observații astronomice. Se presupune, deci, că babilonienii, versați în ghicitul în măruntaiele animalelor (de pildă, haruspiciile – în ficatul și în mațele păsărilor) au privit cerul înstelat ca fiind compus din animale simbolice. Chiar dacă această reducere a cerului la practici divinatorii babiloniene dă un caracter cam artificial și convențional topologiei zodiacale babiloniene, este sigur că împărțirea în 12 semne zodiacale ține și de arhetipurile fundamentale legate de cerc și de numere. Or, geometria cercului învăluie structurile armonice ale spațiului și ale timpului. Se ajunge la tiparele inconștientului colectiv și chiar la racordarea la Conștiința universală.

De ce totuși din timpuri imemoriale, oamenii au acordat o importanță deosebită celor 12 constelații de pe sfera cerească, din dreptul eclipticii, care au fost denumite asemănător peste tot, după numele acelorași figuri imaginare?

Simbolismul zodiacal se pretează la multiple feluri de lectură, dar originea zodiacului e imposibil de explicat, indiferent că-i vorba de motivația acelor figurări care au dus la semnele respective sau de semnificațiile atributelor simbolice . Dar, e prea simplist a crede că sumerienii vedeau niște desene schițate pe cer… Hermeneutica  denumirilor semnelor zodiacale oferă o logică internă sau istorică care-și au însă, toate, izvorul în anul tropic, care organizează activitățile omenești pe toate planurile.

În privința etimologiei, cuvîntul grecesc zodiacos înseamnă roata vieții. (S-a propus și o etimologie greco-latină, zodie însemnând ziua vieții, dar ea pare improbabilă…) Înțelesul său este evident legat de ritmurile cosmice în care se manifestă energiile creatoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *