Orice adevăr aduce scandalul… (III)

Orice adevăr aduce scandalul… (III)

Rostul celor expuse până acum e acela de a răspunde la o serie de întrebări pe care cititorul și le-ar fi putut pune:

– care e diferența dintre semn și constelație?

– semnele au dat sau nu numele acestor grupări de stele?

– de ce oare primii astrologi au botezat astfel constelațiile?

– care e originea denumirii semnelor?

– trebuia să fi fost astrolog ca să dai nume de animale constelațiilor?

D. G. G.

Răspunsurile la ele și lămurirea pe care o aduc sunt mai mult decât necesare, pentru cine vrea să înțeleagă astrologia, astăzi, când ea a devenit, din păcate, un produs de consum.

Este momentul să precizez că toate cometariile de până acum exprimă opțiunea mea pentru astrologia condiționalistă întemeiată în 1964, de Jean-Pierre Nicola.

 Desigur, condiția nu trebuie înțeleasă ca o cauză, ci în sensul că toate cele exprimate de configurațiile din tema astrală variază în amploare, tărie și calitate în funcție de condiții extra-horoscopice: de ereditate, de rasă, de sex, de educație, de ambianță socială, politico-economică și culturală care nu depind de temă.

Horoscopul este expresia ritmurilor cosmice particulare care condiționează, de la naștere, legile dezvoltării individului, sensibilitatea și influențele mediului, care țin de adaptarea speciei la orologiile microcosmosului. Individul are o dublă moștenire: – terestră, care ține de patrimoniul ereditar, de rasă, de condițiile climatice, sociale, politico-economice etc; – solară, care ține de sistemul solar, cu ritmurile sale zodiacale, cu ciclurile planetare etc.

Personalitatea umană este o variantă originală de adaptare generală la influențele cosmice, acordând ritmurile individuale la cele care condiționeazå specia umană.

Interacțiunea dintre cele două moșteniri delimitează câmpul de libertate al individului uman. Amploarea și diversitatea råspunsurilor individuale la o aceeași configurație astrologică depind de raporturile variabile ale condiționării.

Condiționaliștii contemporani au valorificat până la capăt premisele unor astrologi predecesori. Astfel, Claudiu Ptolemeu (90-168 p. H.)  înventariază în opera sa astrologică – Tetrabiblos, limitele horoscopiei:

– nu poate schimba specia, respectiv, configurația astrală nu poate provoca mutații;

– nu poate modifica o serie de trăsături caracteristice morfo-psihologice, ereditare care depind de etnie, de cadrul geografic, inclusiv, de climă;

– nu poate trece peste diversitatea regulilor sociale și morale.

De la Ptolemeu ne-a rămas cunoscutul adagiu: Astra inclinant, non necesitant

Un alt precursor este italianul Ieronimus Cardanus (1501-1576), celebru nu numai ca medic și ca astrolog, ci și datorită unor cunoscute formule algebrice sau unor aplicații mecanice – articulația „cardanică“. El nu s-a limitat ca Ptolemeu la a ține seama, pe lângă cerul de naștere, de mediul social, de educație, de vârstă etc, ci a comparat tema natală cu cele ale părinților și ale apropiaților intimi, care formează mediul proxim al copilului. Deci o altă formă de condiționare. Este vorba de o metodă sistematică de a integra totalitatea factorilor astrologici, bazată pe interacțiunea dintre diferitele părți ale unui ansamblu, unitatea acestuia regăsindu-se în fundamentele semnificațiilor zodiacale și planetare.

Johannes Kepler (1571-1630) a fost cel care a anticipat, cel mai evident, condiționalismul, considerând că cerul de naștere nu face decât să fasoneze condiția nativului. (S-a exprimat textual în acest sens…) El consideră că tema astrală oferă doar un model de organizare a condiționărilor terestre (ereditare, familiale, sociale etc). Kepler a negat, privitor la zodiac, tot ce n-are pertinență naturală și coerență teoretică, mai ales că semnele zodiacale nu mai corespundeau grupurilor de stele de pe sfera cerească, din dreptul eclipticii.

Desigur, condiționaliștii contemporani, în frunte cu Jean-Pierre Nicola, au adoptat o poziție clară și consecventă, epuizând această abordare până la ultimele consecințe. Pentru ei, horoscopul nu-i decât reprezentarea obiectivă a unei realități astronomice: harta cerului la un moment dat și în raport cu un loc dat. Acceptând că simbolurile există în om, după ce au deosebit realitățile obiective (externe) de cele subiective (interioare), ei au căutat să regăsească felul în care ele comunicå, respectiv, o corespondență. Este vorba de o structură vidă (o formă goală) care va fi umplută de către mediu, pentru a se alcătui subiectul, dar într-un fel determinat chiar de această structură. În această optică, tema astrală nu-i decât una dintre variabile.

Ființele se pot descrie în raport cu 4 tipuri de criterii – referențialele:

– cel al Subiectului, care așa cum spunea Jean Piajet, este „egocentric“, neputând evita eul (cu senzațiile și sensibilitatea sa) și poziția sa centrală în raport cu lumea;

– referențialul Obiect, în care discursul șiințific oferă o realitate diferită impersonală;

– referențialul Relație, care precizeazå raporturile dintre Subiect și Obiect;

– ultimul referențial – Integrarea, care reunește ansamblul acestor relații, sesizându-le rezultanta.

Dintre toate, astrologia condiționalistă operează doar cu referențialul Relație. Conceptele de interacțiune, condiție și condiționare îi aparțin acestuia.

Ambianța cosmică este transpusă în simboluri. Școala condiționalistă studiază simbolurile astrologice pentru a le regăsi semnele concrete la obârșia creațiilor simbolice ale omului (studiul relațiilor dintre semne și simboluri reprezintă cosmo-semiologia – cunoașterea limbajului semnelor universale).

Råmâne o problemă actuală: e zodiacul „afară“ în cosmos sau „înăuntru“ în figurile simbolice ale psihicului, de unde e proiectat pe cer? Sau e în structura simplă a unui cerc împărțit în 12 părți?

Desigur, posibilitățile unui semn zodiacal pot fi descrise și se poate propune un îndreptar pentru înțelegerea semnificațiilor lor. Dar asta nu-i suficient. Răspunsul la întreita întrebare este că zodiacul nu-i un cerc împărțit, ci un ciclu, care în afară are caracteristici determinate de înclinarea axei de rotație a Pământului, iar înăuntru – de toate ritmurile biologice susceptibile, ca și cele exterioare, să fie analizate prin fazele lor de creștere și de descreștere. Cu fiecare respirație, inspirul și expirul reconstituie zodiacul…

Așa cum am mai arătat, zodiacul are o pluralitate de simbolizări, cu o multitudine de lecturi posibile. Potrivit unei concepții structurale, toate aceste zodiacuri au ca punct comun forma circulară. Divizarea cercului prin 2, 3, 4, 12 e o mărturie a unității reprezentării cerului, în pofida diversității umane. Indiferent de epoci, de civilizații, de erudiția risipită asupra originii numelor și simbolurilor, există mereu un zodiac natural, universal… Semnele sale au fost numite și figurate într-o  epocå de fericitå coincidență între oameni, stele și anotimpuri.

După prezentarea acestor aspecte istorice legate de zodiac care este sistemul de referință fundamental în astrologie, ceea ce și justifică de ce am insistat atât asupra sa, voi încheia acest capitol cu câteva generalități asupra cărora cititorul atras de astrologie e bine să mediteze pentru a-și clarifica unele reprezentåri.

Așa cum am mai arătat, astrologia, vrând să se departajeze de occultism, a făcut totul în epoca modernă, în special în secolul al XX-lea, pentru a căpăta aparența unei științe de observație. Din păcate, astrologia nu e nici o știință ocultă, dar nici una de observație. Astrologia este o străveche știință tradițională. Ea este cosmicå și vine de dincolo de istorie, depinzând esențialmente de principii. Or, tocmai ele lipsesc din textele vechi care ne-au parvenit, acestea cuprinzând doar referințe dispersate, aforisme despre felul în care poziția planetelor în semnele zodiacale sau în Case se reflectă în caracterul sau destinul omului. Însă, din astfel de detalii este cu neputință să se deducå marile principii care guverneazå astrologia tradițională. Pentru în¡elegerea acesteia, dar și pentru aplicarea ei eficientă ar trebui să-i fie cunoscute principiile. Toate așa zisele tratate de astrologie ezoterică sunt niște contrafaceri moderne, la fel ca și așa zisa astrologie qabbalistică, cum este aceea pe care, de pildă, a promovat-o un autor francez la începutul secolului al XX-lea, ascunzându-se în dosul pseudonimului Enel.

De asemenea, ar trebui stăpânită bine știința simbolurilor astrologice, pentru că limbajul particular al astrologiei, tehnica ei specială rezidă într-un sistem propriu de simboluri. Doar deslușindu-i simbolurile prime s-ar putea înțelege și corecta rețetele date de autori antici, care nu-s decât consecințele principiilor, ajunse la noi într-o formă fragmentară și neînțeleasă. Din această cauză, foarte multe aspecte rămân nedeslușite și ignorate. Din păcate, nici moștenirea primită din trecut nu este prea bogată. René Guénon menționează că „pretinsele tradiții astrologice sunt pur și simplu niște rămășițe ale unei științe pierdute, ba chiar, de acum de neînțeles; e de altfel, curios de remarcat că toate lucrările astrologice cunoscute aparțin perioadelor de decadență tradițională, fie că-i vorba de antichitatea  greco-latină, fie – de sfârșitul Renașterii“.

Într-adevăr, nu prea dispunem de texte astrologice temeinice din antichitate. Opera celebrului Claudiu Ptolemeu, aparținând școlii alexandrine din secolul al II-lea p. H., este departe de a fi o compoziție originală, ci mai degrabă o compilație. Cartea Matemathike sintaxis – cunoscută sub titlul Megale sau Megiste, iar în versiunea arabă, ca Almagest reprezintă o summă a cunoștințelor astronomice. Pentru astrologie este celebră opera sa, Tetrabiblos (în latină, Quadripartitum), care însă, nu-i decât o imensă compilație care recupereazå fragmente disparate provenite de la autori anteriori, cum ar fi chaldeanul Beroz (Berosius) din secolul al III-lea a. H, egiptenii Manethon Neșpso, Petosiris, Dorotheu din Sidon, Pseudo-Manethon (autorul lucrării Apotelesmatica, la rândul ei o compilație după Hermes Trismegistos, Asklepios, Petosiris, Simon din Phares etc).

Manuscrisele Tetrabiblos-ului, care circulau în Evul mediu, conțineau și adausuri ulterioare, care aparțineau urmașilor și continuatorilor lui Ptolemeu, cum ar fi Iulius Firmicus Maternus (autorul cărții Mathesos libri, 350 p.H.) sau Paul din Alexandria.

O serie de astrologi latini, precum Marcus Manilius, Sextus Empiricus, Vettius Valens, au urmat o linie independentă față de Ptolemeu. În schimb, egipteanul Hephaestion din Theba a rezumat Tetrabiblos-ul în lucrarea sa Peri katarxon (415 p.H.). De asemenea, lui Ptolemeu i se atribuie și o culegere de reguli astrologice sub formă de aforisme, Centiloquium, care de fapt, e un pseudo-epigraf prin care Proclus a rezumat în latină Tetrabiblos-ul.

 La fel din epoca sfârșitului Renașterii, ne-a rămas o lucrare monumentală Astrologia galica în 26 de volume, apărută în 1661, de Jean-Baptiste Morin din Villefranche (1583-1556; doctor în medicină la Montpelier, profesor la catedra de matematici la Colège de France, în 1629).  Cartea lui Morinus reprezintă o vastă recapitulare a astrologiei medievale arabe (Umar ibn al-Farrukhan at-Tabari sau ibn al-Nadim), ebraice (Hajin Evreul sau Abraham ibn Ezra, supranumit și Avenard), italiene (Haly, Junctinus, Cardan). Din păcate nu s-au tradus din ea decât  câteva părți, de către Henri Selva și Jean Hiéroz. Grosul lucrării fiind în latină, rămâne deocamdată inaccesibil. Deci, sub aspectul surselor, astrologia este deficitară.

A crede că ea este o știință de observație, adică, provenită din activitatea astronomilor, care noaptea, studiind cerul, făceau o legătură între pozițiile înregistrate și evenimentele din via¡a lor, este o copilărie. De altfel, la început, astrologia nici n-a avut inițial drept obiect omul, ci a fost mai mult o teorie a ciclurilor.

Din punct de vedere general, devenirea omului e guvernată de fizica globului. Istoria depinde de geografie care – la rândul ei –, ca stare actuală a Pământului, derivă din trecutul acestuia, de care se ocupă geologia. Dar și aceasta nu se explică, până la urmă, decât prin legătura cu istoria sistemului solar. Trebuie menționat că până prin secolul al XVI-lea, astrologia era strâns legată și de meteorologie (până în secolul al XII-lea, climat însemna „înclinarea“ unui punct de pe suprafața terestră în raport cu Soarele).

Mișcarea periodică cea mai amplă care leagă Pământul de ciclul solar este precesia echinocșilor, ceea ce oferă o explicație și pentru perioadele de glaciațiune. Ritmul ei depășește durata perioadei istorice care reprezintă doar o mică parte a sa. Cum orice mișcare ritmică se reflectă în armonicele perioadelor mai mult sau mai puțin scurte, iar asta fără de sfârșit, necontenit, fizica însăși incită la a crede că istoria umană se supune legilor periodice, depinzând măcar în parte, de ciclurile planetare.

Astrologia fiind o știință a raporturilor, bazată pe legea corespondențelor universale, este esențialmente o știință a ciclurilor, fie că e vorba de marile cicluri legate de precesia echinocșilor, fie de ciclurile revoluțiilor planetare sau ale combinațiilor acestora – ciclurile conjuncțiilor planetare. Ea este o știință tradițională pentru că semnificațiile simbolice ale revoluțiilor planetare, ale celor 7 tipuri planetare și ale altor septenare tradiționale sunt transmise din vremuri imemoriale (traditio = transmisie). Axată pe principiul analogiei, astrologia se bazează pe corespondențele care există între diversele planuri ale realității.

Planetele grele având cicluri foarte mari ca durată, este normal să-și găsească aplicația, în primul rând, în astrologia mondială care tratează devenirea istorică a omenirii.

Aplicarea simbolismului astrologic la viețile omenești formează obiectul astrologiei genethliace sau individuale care depinde de cea mondială, pentru că temele natale depind și ele, de marile conjuncții ale planetelor trans-saturniene și, în general, de ambianța sugerată de pozițiile acestora care – datorită mișcării lor lente –, sunt comune tuturor indivizilor contemporani sau chiar a unei generații. Aplicațiile individuale ale astrologiei sunt legate de tipologiile astrale. Înțelegerea legăturii simbolice care există între astre și tipurile umane formează astro-psihologia sau tipocosmia, un termen folosit încă din secolul al XVII-lea de Francis Bacon (typos = amprentă, urmă a unei lovituri, iar ca sens derivat, tipul, respectiv, ansamblul de trăsături caracteristice; cosmos = ordine, lume, univers, respectiv, sistemul de modele arhetipale care constituie baza lumii). Termenul a fost reluat în perioada interbelicå de astrologul elvețian Karl E. Kraft.

Rămâne ca însuși cititorul să reflecteze la situația astrologiei ca știință tradițională pierdută, dar și la posibilitatea de a admite totuși că în varianta condiționalistă, care recuperează multe din rămășițele primei, să poată încerca practicarea unei astrologii coerente. Raymond Abelio considera că există un hiatus între o adevărată astrologie – concepută ca o structură absolută –, și astrologia colectivă, mai ales, în varianta ei comercială.

 Cu toate acestea, un fapt rămâne de netăgăduit: cine se încumetă „să încerce“ astrologia va descoperi o lume uimitoare, care-l va minuna cu raporturile, convergențele, concordanțele, concomitențele care se vor impune ca fapte și care vor exclude hazardul, aleatoriul, fortuitul, coincidența etc. I se va deschide, inevitabil, dilema: omul e un zeu care se ignoră sau un zeu decăzut care-și amintește de ceruri?

Marguerite Yourcenar spunea că „orice adevăr aduce «scandalul»…“

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *