Prezicerea care a obsedat-o toată viața pe Caterina de Medici

Prezicerea care a obsedat-o toată viața pe Caterina de Medici

Excurs istoric: evoluția sistemelor de DOMIFICAŢIE

Localizarea terestră (IV)

O primă împărţire tridimensională a sferei locale, care e pusă în mişcare de rotaţia Pământului, este cea determinată pe ecliptică de intersecţia cu două plane perpendiculare: cel al orizontului şi cel meridian.

D. G. G.

Vechile sisteme astrologice din antichitate erau bazate doar pe quadripartiţie: în reprezentarea circulară a horoscopului, care avea ca referinţă ecliptica, contau doar 4 puncte esenţiale  –  AS, DS, MC, FC, pe care grecii le numeau Kentra – pivoţii geniturii: Anatolis, Dutis, Mesuxania, Hipogeiom.

Astrologia tibetană a adoptat o diviziune în 8 sectoare, pe care o conservă până astăzi. Marcus Manilius practica şi el acest sistem.

Aşadar, iniţial, se lucra fără case. Ulterior a început să se vorbească de 12 locuri ale norocului, după care s-a trecut la împărţirea duodenară a sferei locale. Acest sistem a prevalat datorită analogiei cu împărţirea zodiacului.

Se pare că Ptolemeu a impus sistemul Caselor ca atare. Din păcate, e foarte greu de separat ce-i aparţine efectiv lui, de ceea ce i se atribuie, mai ales, prin interpolările şi adausurile care s-au făcut manuscriselor sale.

Pentru a evita prea multele detalii cosmografice, matematice (geometrice şi trigonometrice), n-am să fac o trecere în revistă a sistemelor de domificaţie, rezumându-mă doar la sistemul antic  – modus aequalis, pe care-l recomand cititorilor.

Se bazează pe cele 4 Kentra. Iulius Firmicus Maternus îl prezintă în Mathesos libri (350 a. H.). Acest sistem propune împărţirea eclipticii, pornind de la AS, în 12 sectoare egale, având deci 30o. Cuspida (vârful) Casei cade în mijlocul acesteia, care se întinde 15o de o parte şi de alta a cuspidei (vârfului). De pildă,  Casa I este de la longitudinea AS15o, până la longitudinea AS + 15o. E limpede că vârful Casei I este AS, al Casei VII este DS, al Casei XMC şi al Casei IVFC.

Zenitul matematic –  Zm este intersecţia meridianului deasupra orizontului, iar punctul opus – intersecţia meridianului sub orizont, nadirul matematic.

Din păcate, Zm a fost considerat MC, confuzia aceasta antrenând multe impreciziuni. Zm se situează de o parte sau de alta a MC, care este punctul culminant al eclipticii, aflat la egală distanţă de AS şi de DS.

Uneori, când timpul sideral natal este de 6 sau de 18 ore, Zm coincide cu MC, respectiv, cu  varful Casei X.

În sistemul  antic al Caselor egale, cuspidele (vârfurile) Caselor se succed deci, din 30o în 30o, pornind de la AS. Ele sunt mijlocul Caselor. Acest sistem cu vârful Casei în mijlocul ei era uzitat de indieni, fiind descris încă în Sripatipadhati.

Pentru stabilirea AS-ului, din tabele, se calculează timpul sideral natal, pornind de la valoarea timpul sideral la 0h la Greenwich, data de Ephemeride. Timpul sideral este timpul necesar unei rotații complete a Pământului în jurul axei sale, față de de o stea luată ca reper. Ziua siderală are o durată de aproximativ 23 ore 56 de minute 4 secunde.

Se atribuie lui Ptolemeu practica de a considera cuspidele (vârfurile) Caselor ca  începuturile lor. De fapt, el admitea că ultimele 5o ale unei Case  aparţin  Casei următoare.

Deși modus aequalis este atât de convenabil prin simplitatea sa, sistemele semnificație inegală s-au bucurat totuși de un succes nejustificat, în ciuda complicațiilor geometrice care îngreuia utilizarea lor.

De aceea, le voi menționa doar pe cele mai răspândite:

sistemul Albategnius (secolul al IX-lea), bazat pe trisecţiunea celor 4 semiarce diurne şi nocturne ale Soarelui;

sistemul Alcabitius (secolul al X-lea) care operează cu aceeaşi trisecţiune, dar preia, de fapt, un sistem utilizat deja de astrologul bizantin Rethorius Egipteanul din secolul al VI-lea;

– sistemul Abenragel (secolul al X-lea) care recurge la o metodă asemănătoare, dar cuspidele Caselor sunt determinate prin utilizarea unor „cercuri de pozițiie“, complicând și mai mult aplicarea metodei…;

– sistemul Campanus (secolul al XIII-lea) promovat de Giovanni Campano da Novara (Johannes Campanus Nouariensis,~1220-1296), matematician  care a trăit la Novara şi care – printe altele –, a tradus din arabă, Elementele lui Euclid. Orizontul şi meridianul rămân planurile fundamentale care împart sfera locală, dar mai pare și noţiunea de domitudine, care are o formulă trigonometrică proprie;

– sistemul Regiomontanus (secolul al XV-lea) care este numit şi modus rationalis, de către autorul său, Johann Müller (1436-1476), din Königsberg. (Acesta e cunoscut sub pseudonimele Regiomontanus, Montroyal, Montereggio). Ideea sistemului este preluată dintr-o Enciclopedie astrologică, scrisă în 1148, la Béziers, în sudul Franţei, de Abraham ben Meir ibn Ezra (1092-1167), savant evreu din Spania, cunoscut şi sub numele de Avenard sau Avenezra. Sistemul lui Regiomontanus e un compromis între cel al lui Campanus şi cel al lui Alcabitius. El a împărțit alt cerc fictiv – cel equatorial. Calculele dificile necesare proiecţiei pe ecliptică l-au făcut să creeze trigonometria sferică. În acest fel, astrologia a contribuit la dezvoltarea matematicilor… Practic a împărțit equatorul ceresc în sectoare egale de 30o, iar apoi aceste diviziuni le-a  proiectat pe ecliptică, rezultând o domificaţie inegală. Foarte la modă în Renaştere, acest sistem a cunoscut un declin rapid, cu excepţia Germaniei şi Austriei, unde a rămas popular până azi.

– sistemul lui Porphyros practicat de napolitanul Luca Gaurico (1476-1558), care l-a atribuit lui Porphyros (233-303), ca să-l facă mai credibil. Și el confunda Zm cu X (MC). Se împarte în Case egale intervalul AS- Zm şi cel Zm -DC. Rezultă două grupe de Case inegale, dar egale între ele, în cadrul fiecăruia:  X, XI, XII, IV, V, VII şi I, II, III, VII, VIII, IX. Casele încep de la cuspide (vârfuri). (Toate celelalte sisteme vor adopta această metodă, datorită autorităţii lui Ptolemeu). Pentru valoarea Timpului Sideral natal de 6 sau de 18 ore, Zm suprapunându-se pe MC, toate Casele  sunt atunci egale între ele, având 30o. Luca Gaurico s-a bucurat de aprecierea papilor Iuliu II, Leon X, Clement VII și mai ales, Paul III care l-a făcut episcop de San Severo, în 1545. În 1552, a propus reforma calendarului (Calendarium ecclesiasticum novum).

A prezis căderea lui Giovanni Bentivoglio, tiranul Bolognei care l-a și arestat, supunându-l la torturi. Împlinirea prevestirii l-a scăpat la limită… Este autorul unor ephemeride în 1533, a lucrării Tratatto d’astrologia judiciaria, Veneția, 1539, reditată în latină – Tractatus astrologiae judiciariae, Nüremberg, 1540, a cărții Tractatus astrologicus, Veneția, 1552, precum și a multor alte opera astrologice. Renumele a fost consacrat de prezicerea făcută Caterinei de Medici, în 1552, asupra la riscului de rănire la cap a bărbatul ei, Henric al II-lea, regele Franței, în jurul vârstei de 41 de ani,  putând urma orbirea și chiar moartea. Acest pronostic confirma cele făcute Caterinei de Medici de alți doi astrologi: Girolamo Cardano/Hieroymus Cardanus (1501-1576) și Gabriello Simeoni (1509-1575). Se știe că regele Franței a murit la 30 iunie 1559, în urma rănirii la ochi, într-un turnir fatal.

Caterina de Medici i-a cerut lui Gaurico să îi spună care-i va fi sfârșitul. Acesta i-a prezis că va muri lângă Saint Germain. Superstițioasă, regina a făcut tot posibilul să se țină departe de Saint Germain, precum și de orice ar avea legătură cu acest nume. Gaurico murise cu mult înainte ca previziunea sa să se împlinească.

Pe patul de moarte, primind ultima împărtășanie, Caterina de Medici l-a întrebat pe duhovnic cum îl cheamă. Acesta i-a răspuns: ”Julien de Saint Germain”…

Discipolul lui Luca Gaurico, devenit și profesor la Universitatea din Ferrara, a fost Giulio Cesare Scaligeri (1484-1558), tatăl marelui erudit francez Joseph Juste Scaliger (1540-1609).

sistemul  Placidus (secolul al XVII-lea)

Atribuit pe nedrept călugărului olivetan, profesor la Universitatea din Pavia, Placido de Titi – Placidus de Titis sau Didacus Prittus Pelusiensis, 1603-1668, care a fost studentul unchiului său Girolamo de Titi, de la Universitatea din Padova, acest sitem de domificaţie a fost prezentat de Magini, profesor la Bologna, în secolul al XVI-lea. Se pare că şi mai înainte, el a fost descris de Scaliger (Joseph Justus Scaliger, 1540-1609). Placidus are însă meritul de a fi întocmit nişte tabele sistematice de calcul al Caselor, care l-au făcut celebru, ajungând chiar să treacă drept autorul sistemului. Metoda se bazează pe echipartiţia semiarcelor diurne şi nocturne, dar nu pe nişte „cercuri de poziţie“ intermediare, ci pe nişte curbe isocrone.

El introduce astfel o dimensiune temporală care vine însă în contradicţie flagrantă cu caracterul fix de instantaneu al cerului de naştere. Metoda nu e aplicabilă decât într-o bandă a globului terestru, ce se îngustează o dată cu creşterea latitudinii geografice, pentru ca dincolo de cercul polar, să fie imposibil de utilizat. În secolul al XVII-lea, se considerau aceste regiuni circumpolare ca nepopulate.

Sistemul lui atribuit până la urmă definitiv lui Placidus este mult folosit azi, uneori chiar singurul în uz, deoarece tabelele sale de domificaţie sunt unicele editate în ţările anglo-saxone şi latine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *