Timișoara, decembrie 1989: Nicolae Ceaușescu a ordonat deschiderea focului

Timișoara, decembrie 1989: Nicolae Ceaușescu a ordonat deschiderea focului

În timp ce pe un plan major internațional se înregistraseră căderile succesive ale principalilor lideri comuniști, pe fondul noii orientări politice a lui Gorbaciov care era favorabil unei înțelegeri cu SUA, iar în proximitatea României se intensificase propaganda Ungariei, tinzând spre internaționalizarea problemei Transilvaniei, la Timișoara situația puterii locale era destul precară: – Radu Bălan, numit  prim-secretar al județului Timiș, la sfârșitul lunii noiembrie 1989; – col. (de Securitate) Ion Popescu, șeful Inspectoratului județean al M. I., de asemenea, ajuns în funcție tot la sfârșitul lui noiembrie 1989 și aflat în concediu aprobat până la 15 dec. 1989; – iar în fruntea diviziei și a garnizoanei, se afla lt. col. Constantin Zeca, înlocuitor la comanda marii unități, fără prerogative legale pentru conducerea deplină a efectivelor militare subordonate.

La ora 23 – în 16 dec. 1989 – a plecat din București o grupă operativă a Securității care a ajuns în Timișoara în dimineața zilei de 17 dec. 1989, la ora 6:30. Colectivul DSS-ului era condus de gen. Emil Macri, șeful Direcției a II-a -contrainformații economice, împreună cu încă 10 ofițeri superiori, printre care col. Filip Teodorescu, ajunctul șefului Direcției a III-a – contraspionaj. Tot în dimineața zilei de 17 dec. 1989, la ora 7:00, a sosit grupa operativă a Ministerului de Interne., în frunte cu gen. Velicu Mihalea, locțiitorul șefului Inspectoratului General al Miliției – IGM, împreună cu 7 ofițeri superiori, precum și mare grup de ofițeri subordonați lor.

La 9:30, la comandamentul Diviziei 18 mecanizate, a sosit de la București grupa operativă a Ministerului Apărării Naționale, condusă de col. Dumitru Ionescu, locțiitor al șefului Direcției de operații a Marelui Stat Major – M. St. M.- și col. Teodor Ardelean, locțiitor al șefului Consiliului Politic Superior al Armatei, împreună cu 13 ofițeri superiori. De la comandamentului Armatei a III-a, din Craiova, căreia i se subordona divizia din Timișoara, au venit 4 ofițeri, plus alți 7 ofiței din zonă.

În noaptea de 16/17 dec. 1989, au mai sosit la Timișoara col. Gheorghe Diaconescu, adjunctul Procurorului General, însoțit de o echipă de procurori militari și Nicolae Bracaciu, adjunct al ministrului Justiției. Așadar, la 17 dec. 1989, dimineața, erau prezenți la Timișoara aproximativ 100 de persoane cu funcții, majoritatea plasați pe treapta secundă a ierarhiei instituționale.

Din nefericire, situația operativă prezentată în București a acestor grupuri de lucru de la instituțiile centrale era bazată pe teza amenințării externe iminente, precedată de infiltrarea din exterior a unor grupări turbulente care vandalizaseră Timișoara, pentru a destabiliza situația internă, în vederea unei intervenții militare vizând desprinderea Transilvaniei. Pentru organizarea acestei diversiuni, luând forma unei agresiuni evidente, se trimitea direct la Ungaria, aflată de conivență cu URRS și cu SUA. Această viziune delirantă contrasta vizibil cu realitatea de la Timișoara: ordinea fusese restabilită, patrulele militare se retrăseseră, dar supravegherea prin mijloacele specifice se continua cu discreție. Stricăciunile în urma devastărilor au fost prompt remediate, iar salubritatea orașului curățase rapid urmele acțiunilor, nemaipomenite sub regimul comunist totalitar. Ceea ce însă n-a putut fi înlăturat era tensiunea care cuprinsese populația timișoreană. Se așternuse o stare de așteptare grea și apăsătoare.

Nicolae Ceaușescu, crezând cu convingere în implicarea agenților străini în provocarea dezordinilor și a distrugerilor, a considerat că o demonstrație militară va ridica moralul timișorenilor pașnici, inducându-le satisfacția patriotică și atrăgându-i emoțional în favoarea unei riposte hotărâte împotriva celor care urzeau planurile de dezmembrare a României. Ministrul Milea, care primise ordinul respectiv, a înțeles s-o facă printr-o defilare solemnă cu fanfară și cu drapelul tricolor. De aceea, a și inclus în grupa operativă trimisă la Timișoara și câțiva ofițeri specializați în organizarea defilărilor, precum și niște redactori de la emisiunea de televiziune Pro Patria, care să înregistreze evenimentul quasifestiv.

În dimineața de 17 dec.1989, Nicolae Ceaușescu a informat Biroul permanent al C. P. Ex. că situația de la Timișoara a fost remediată, iar activitatea unităților de producție se desfășoară normal. Gen. Ion Coman, membru C. P. Ex. și șef de secție a C. C. al P. C. R. – nefiind un simplu activist de partid, ci un ofițer de carieră, fost ministru, cu o experiență și o înțelegere superioară a lucrurilor –, i-a telefonat lui Vasile Milea, la minister, atrăgându-i atenția că o defilare cu fanfară ar putea provoca un efect de iritare a timișorenilor. Dar ordinele erau deja în curs de executare: la ora 10:30, unitățile militare defilau pompos, în sunetele marșurilor glorioase, acompaniate de fanfară.

 Aroganța parăzii militare a stârnit efectiv enervarea lumii adunate să vadă ce se întâmplă. Cei care cu o noapte înainte fuseseră hăituiți, bătuți, arestați au resimțit defilarea ca pe un afront sfidător. Ca atare, a urmat un atac violent asupra coloanelor militare, inclusiv, asupra fanfarei și asupra gărzii care purta drapelul tricolor, comandată de cpt. Nicolae Roman. În contrapartidă, s-au înmulțit steagurile tricolore cu stema RSR decupată… Revolta căpăta aspectul insurecției și agresiunii împotriva simbolurilor și a instituțiilor naționale. Informat, ministrul Vasile Milea a ordonat retragerea în cazărmi, pentru a se evita contactul cu civilii. În schimb, informațiile primite l-au înflăcărat pe Nicolae Ceaușescu, exacerbânu-i delirul patriotard și împingându-l să ia decizii extreme…

La Timișoara, după retragerea militarilor, strada rămâne la cheremul contestatorilor, urmând o descărcare violentă, prin care peste 200 de timișoreni înfuriați (față de cei 300.00 de locuitori ai Timișoarei), înarmați cu răngi, bâte și sticle incendiare, s-au revărsat năvalnic, distrugând și pustiind tot ce întâlneau în cale. Desigur că devastărilor le-a succedat jaful…

După eșecul catastrofal al paradei militare, Nicolae Ceaușescu îl apostrofează pe Vasile Milea că armata a fost atacată și n-a luat luat măsuri, scoțând blindatele în stradă. Îl informează că instaurase starea de necesitate pe teritoriul județului Timiș. La rândul său, ministrul Milea a ordonat imediat celui aflat la comanda Diviziei 18 mecanizate din Timișoara, să-și introducă unitățile în dispozitiv de luptă, înarmate cu muniție de război.

Viorel Domenico semnalează și subliniază un amănunt foarte important: Nicolae Ceaușescu a dat ordinul direct, fără consultarea C. P. Ex.-ului, de folosire a armelor la Timișoara. La rândul său, Vasile Milea, ministrul Apărării, a trecut peste structurile centrale aleArmatei (M. St. M., comandamentul Armatei a III-a, de la Craiova, de care aparținea Divizia 18 Mecanizată), în executarea ordinului primit de la comandantul suprem.

Din acest moment, filmul evenimentelor a căpătat un ritm alert: – între ora 13:30-13:55, cam la interval de 5 minute, au fost alarmate și au intrat în stare de luptă unități din Timișoara, Giroc, Buziaș, Lugoj, Arad și Vânju Mare. Direct, de către ministrul Apărării s-a dat parola pentru alarmă parțială de luptă.

Scoaterea TAB-urilor și a tancurilor i-a înfuriat și mai rău pe manifestanții care umpleau spațiul din fața Comitetului Județean de Partid (C. J. P.). Coloanele de militari și tehnica de luptă au fost aprig atacate cu sticle incendiare, răngi, pietre, cuțite etc. S-a reușit chiar blocarea unor tancuri… După retragerea militarilor în cazărmi, protestatarii au prins curaj, s-au organizat, devenind stăpânii municipiului. Doar la Județeana de partid mai rămăsese un dispozitiv de apărare, format din trupe amestecate, militarii nefiind motivați, simțindu-se străini unii de alții, ba chiar suspectându-se reciproc. Funcționarii din clădire au fugit, sărind pe ferestre, iar mulțimea a pătruns în sediu, spărgând ușile și distrugând tot ce a găsit la îndemână. Steagului roșu al P. C. R. i s-a dat foc, iar în balcon s-a desfășurat tricolorul cu stema decupată. La parter izbucniseră incendii…

Radu Bălan, Ion Cumpănașu, Nicolae Mihalache și alți activiști mai mărunți s-au refugiat la Inspectoratul Județean al M. I. Vorbind de aici cu Nicolae Ceaușescu, acesta i-a reproșat lui Radu Bălan abandonarea sediului și i-a ordonat să se reîntoarcă de îndată pentru a aștepta venirea lui Ion Coman, cu un grup de generali. Obedient, a revenit la C. J. P., de unde Armata îi evacua în forță, pe insurgenții care pătrunseseră în sediu.

Viorel Domenico subliniază, cu îndreptățire, că ocuparea chiar vremelnică a C. J. P.  a fost decisivă pentru Revoluție, deoarece, după aceea, Nicolae Ceaușescu a ordonat să se tragă în demonstranți, fluxul evenimentelor angajându-se pe o cale fără de întoarcere.

Până atunci, grupele operative menționate, care veniseră de la București, nu s-au implicat direct, lăsând represiunea în seama factorilor locali. Dar aceștia, simțindu-se „pândiți“ de superiorii nou veniți, au acționat crispați, haotic și fără nici o eficacitate. Au trimis echipe improvizate în pripă, formate din cadre provenite de la M. Ap. N., de la gărzile patriotice, de la M. I., de la detașamentele de pregătire a tineretului pentru apărarea țării. Cei aleși, mai mult pe criterii politico-ideologice, nu se cunșteau, ba chiar se și suspectau între ei. Ajunși la fața locului, au acționat disparat și nu puteau comunica cu dispeceratul, telefoanele nemaifuncționând.

Capacitatea de reacție a autorităților era mereu depășită de ofensiva revoluționară a timișorenilor. În raport cu ce se petrecuse la 16 dec. 1989, amploarea era mult mai mare. Toată lumea răsculată stirga acum, Jos Ceaușescu! Cu toată prezența celor 100 de ofițeri veniți din capitală, devastarea sediului C. J. P. și punerea pe fugă a conducerii locale de partid și de stat n-a putut fi împiedicată…

Nicolae Ceaușescu a ordonat deschiderea focului, cu respectarea prevederilor regulamentare – somație verbală, foc de avertisment, foc la picioare.

Din însărcinarea lui Ceaușescu, gen. Ion Coman a plecat la ora 14:30, la aeroport, unde a găsit un grup de cinci generali: Ștefan Gușe (adjunct al ministrului și șeful M. St. M.), Victor Athanase Stănculescu (prim-adjunct al ministrului și șeful Departamentului Producției de Apărare și de Înzestrare a Forțelor Armate), Florea Cârneanu (șeful Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului), Mihai Chițac (comandantul trupelor chimice și al Garnizoanei București) și Constantin Nuță (ajunct al ministrului de Interne și șeful I. G. M.).

Acesta este Comandoul de partid și de stat care a ajuns în 17 dec. 1989, ora 17:00, la Timișoara. Între 17:29-17:30, fiecare s-a dus acolo unde i se fixaseră atribuțiile:

Ion Coman, secondat de Victor Athanase Stănculescu la C. J. P., alăturându-se prim-secretarului Radu Bălan și lui Ilie Matei, venit împreună cu Nicolae Mihalache, încă din 15 dec. 1989;

– Ștefan Gușe și Mihai Chițac, la sediul Diviziei 18 Mecanizată, unde se afla deja grupa operativă sosită de dimineață;

– Florea Cârneanu, la Divizia de Apărare Antiaeriană;

– Constantin Nuță, la Inspectoratul Județean al M. I., unde de asemenea, se afla deja grupa operativă sosită dimineața.

Trebuie precizat că, la Timișoara, se trăgea deja de pe la ora 16. Ștefan Gușe s-a abătut mai întâi la Inspectoratul Județean al M. I., împreună cu col. Constantin Zeca, locțiitor la comanda Diviziei 18 Mecanizată, care l-a întâmpinat la aeroport și i-a comunicat că intrarea în comandamentul diviziei este periclitată de revoluționarii din stradă. Contrariat că o unitate militară poate fi amenințată de bande de huligani, Gușe a telefonat pe loc colonelului Predonescu cerându-i să deschidă foc. Ba chiar să scoată tancurile în stradă. Efectiv, s-a și tras…

Între timp, Nicolae Ceaușescu a convocat abia la 16:30, ședința C. P. Ex.-ului, anunțându-i că, la Timișoara, agenții serviciilor străine de spionaj au provocat tulburări grave. A acuzat miniștrii de resort de neexecutarea fermă a ordinelor sale, date cu o seară înainte, respectiv, că nu s-a tras. Referitor la defilare, a susținut că prin demonstrație, el înțelesese o acțiune de forță, de intimidare și nu o paradă cu fanfară. Era furios că nu Armata ocupă centrul Timișoarei, aflat acum, la dispoziția insurgenților. Analiza sa se încheia astfel: Trebuia să-i omoare pe huligani! (…) Toți trebuie să știe că suntem în stare de război!…

A urmat apoi teleconferința cu prim-secretarii de județe, inclusiv, cu comandanții garnizoanelor și ai inspectoratelor M. I. Ceaușescu i-a informat că la Timișoara, trupele au primit muniție de război: oricine nu se supune la somație… am dat ordin să se tragă. Ion Coman, chemat să vină la teleconferință, a raportat fără echivoc: (…) am ordonat să se tragă foc. Suntem gata să îndeplinim ordinul Dumneavoastră.

Pe când Nicolae Ceaușescu și întreaga nomenclatură de vârf a partidului și a statului comunist fuseseră convinși, prin teleconferință, că aveau loc acte de diversiune și manifestări huliganice provocate de intervenția agenturilor de spionaj străine, acțiunile de la Timișoara depășiseră stadiul tulburărilor de stradă, întrând în faza insurecției efective, în care formațiunile protestatarilor duceau o luptă deschisă cu forțele de ordine și cu cele militare.

Va urma.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *