Timișorenii, uniți de un singur lucru: revolta față de regimul Ceaușescu

Timișorenii, uniți de un singur lucru: revolta față de regimul Ceaușescu

Evenimentele din decembrie 1989 de la Timișoara continuă să prezinte interes la aproape un sfert de veac de la producerea lor.

La 16 dec. 1989, pe o stradă s-au adunat câțiva enoriași maghiari în apărarea pastorului lor care urma să fie evacuat, în temeiul unei hotărâri judecătorești. Cu timpul, din curiozitate, s-au mai adăugat unii trecători. Iar o mișcare haotică, prin care unii veneau, iar alții plecau, a făcut ca pe nesimțite, pe la ora 16, să se fi strâns cca. 100 de persoane. Acest număr a constituit un soi de masă critică, în care, de la șoapte confuze, oamenii au început să-și învingă lașitatea și frica, exprimându-și cu o vehemență crescândă nemulțumirea și înverșunarea care mocneau după o acumulare îndelungată de privațiuni și de neajunsuri.

Sesizate, organele locale de partid și de stat au încercat rezolvarea pe loc a situației, dar fără intervenția organelor de ordine, ca să nu se audă la București, despre acest incident până la urmă, minor. Totuși, la Timișoara, se aflau trei demitari trimiși din capitală să asigure evacuarea pastorului fără complicații: pe linie de partid – tov. Ilie Matei, fost prim-secretar de județ, recent promovat secretar al C. C., și tov. Nicolae Mihalache, adjunctul lui Emil Bobu – secretarul P. C. R. cu problemele organizatorice, pe deasupra și membru în C. P. Ex.; pe linie de stat – Ion Cumpănașu, șeful instituției de resort, respectiv, Departamentului Cultelor care n-avea rang de minister.

Decidenții locali – Radu Bălan, prim-secretarul județului Timiș, și Petru Moț, primarul Timișoarei – au hotărât infiltrarea urgentă a 10 lucrători acoperiți ai Securității și trimiterea unui detașament de aproximativ 70 de muncitori loiali regimului, pentru a contracara prezența maghiarilor, pe care autoritățile îi credeau responsabili de agitația produsă. Luați de acasă, din timpul liber, la chemarea Consiliului Județean al Sindicatelor, muncitorii mobilizați s-au amestecat cu protestatarii, dar, contrar așteptărilor, n-a avut loc o contramanifestație, ci o solidarizare. Profitând de pierderea în mulțime, muncitorii convocați se alăturaseră protestelor. Informatorii Securității au raportat imediat eșecul operațiunii, semnalând că măsura autorităților a dus la extinderea și inflamarea grupului inițial.

Viorel Domenico, autorul lucrării ”Comandoul de partid și de stat. Timișoara”, apărută la Editura IRRD, București, în anul 2014, spulberă, din capul locului, mitul pastorului Tökés. Potrivit autorului, românii n-au ieșit în stradă să-l ocrotească  pe el; la Timișoara, Revoluția n-a fost aprinsă de minoritatea maghiară și de curajul pastorului Laszlo Tökés, ci a izbucnit din exasperarea timișorenilor care, asemenea tuturor românilor, erau indignați de măsurile abuzive și restrictive ale autorităților. Orice hotărâre a regimului era privită cu ostilitate, fiind sigur luată în defavoarea cetățenilor de rând. Așadar, nu pastorul Tökés, ci decizia autorităților, percepută negativ de populație, a fost factorul declanșator al deflagrației. Aglomerarea unui grup mai numeros, cu concursul autorităților, i-a făcut pe oameni să conștientizeze că pot să îndrăznească să-și exprime fățiș nemulțămirile.

Coagularea protestului inițial a atras spontan un număr mai mare de trecători, în special, de oameni ai străzii, fără căpătâi, cu o inadaptare viscerală, quasiasociali, animați de spiritul anarhic specific comunităților marginale. Nereușind să spargă grupul la a cărei augmentare au contribuit, autoritățile au decis deplasarea manifestanților și împrăștierera lor prin măsuri de intimidare și de blocare a unor trasee de către forțele de ordine. Un detașament de miliție a blocat Str. Timotei Cipariu, lăsând liberă doar ieșirea spre Piața Maria. Alt detașament, format din militari și din trupe de Securitate, a blocat podul de peste Bega – punctul obligat de trecere spre centrul Timișoarei. Concomitent, activiști de partid special instruiți au încercat să ducă „muncă de lămurire“ pentru părăsirea zonei.

Primarul Petru Moț, Ion Rotărescu, secretarul de partid al municipiului Timișoara și Radu Tinu, de la Securitate, veniți acasă la pastorul Laszlo Tökés, l-au determinat la ora 17:15 să iasă la fereastra locuinței pentru a cere mulțimii să plece acasă. S-a urmărit, astfel, dislocarea protestatarilor din fața casei parohiale și dirijarea lor către pod, unde forțele de ordine masate i-ar fi împrăștiat pe străzile laterale.

Scenariul s-a dovedit însă total neinspirat, pentru că, până la pod, s-au mai alăturat tineri din lumea interlopă, copii ai străzii, oameni furioși, lichele de cartier, țigani – cu toții oricând amatori de dezordine și de anarhie. Barajul forțelor de ordine a fost el împrăștiat, iar revolta – inițial întemeiată a timișorenilor – a degenerat până seara, într-un asalt devastator, soldat cu blocarea circulației tramvaielor, cu spargerea vitrinelor și jefuirea magazinelor. A avut loc o vandalizare furibundă, o răbufnire violentă de ură distructivă care i-a uimit pe locuitorii Timișoarei, care au simțit autoritățile paralizate, copleșite de surpriză.

Informat de Radu Bălan, numit de curând prim-secretarul județului Timiș -înainte fusese al județului Hunedoara – , Nicolae Ceaușescu a ordonat rezolvarea pe plan local, prin aplicarea legii.

Momentul este surprins de Viorel Domenico: pe fondul unei confuzii totale și a unei paralizii generalizate a instituțiilor de stat locale, inițiativa a trecut treptat de la anarhiști, la revoluționari.

A fost, spune autorul, o mișcare de balans, esențială în configurarea evenimentelor, care a echivalat cu scoaterea revoltei din anarhie, distanțarea de aceasta și aproprierea tot mai accentuată de Revoluție. (…) au schimbat macazul evenimentelor prin canalizarea energiilor explozive, devastatoare, pe un drum al istoriei. (…) Când manifestanții au ajuns la Comitetul Județean de Partid, au răsunat strigătele Jos Ceaușescu!, anarhiștii – deși prezenți printre manifestanți –, erau învinși, iar tulburările de stradă intrau pe făgașul revoltei populare. Începea Revoluția. (…) Totul a culminat cu atacul asupra sediului Comitetul Județean de P. C. R., unde furia mulțimii a atins cote greu de imaginat – Op. cit, pag. 23-24.

Au fost scoase pe străzi trupe de intervenție, fără armament și fără muniție, dar și fără o motivație profundă, cu o conduită ezitantă. Cu greu, subunități ale Ministerului de Interne și ale Ministerului Apărării Naționale, fără muniție de război, doar prin forța pumnilor și a bastoanelor de cauciuc, au reușit să evacueze sediul. Escaladarea violențelor a pus oficialitățile comuniste într-o alertă maximă, panica amplificându-se deoarece „strada“ nu încăpea în șabloanele ideologice ale autorităților. Puteau cel mult, să și-o închipuie drept un câmp al manevrelor diversioniste. În noaptea de 16-17 decembrie 1989, trupele chemate să lichideze acțiunile bandelor de răufăcători au întâlnit și grupuri masive de protestatari cuminți, temeinic motivați.

Tensiunea ajunsese la paroxism, întrucât noaptea nu se putea face dosebirea. Trupele, mereu luate prin surprindere, au acționat fără profesionalism, totul degenerând în lupte corp la corp, din care civilii ieșeau învingători. Motivul îl reprezintă faptul că aceștia erau mai grupați, mai violenți, mai motivați. Aceste confruntări haotice s-au soldat cu arestarea a 180 de manifestanți, luați de-a valma, vinovați sau nevinovați. Este vorba despre copii, adulți și bătrâni; bărbați și femei etc.

Toți erau uniți de un singur lucru: revolta față de regimul Ceaușescu.

Autoritățile conștientizaseră că de la o modestă și restrânsă adunare în fața casei pastorului maghiar s-a ajuns, în câteva ore, la o revoltă de amploare.

La ora 23:30, la Primăria Timișoarei, Radu Bălan a convocat la o ședință de urgență, activul de partid și directorimea din oraș. Totodată, Nicolae Ceaușescu, informat permanent despre evoluția situației, hotărăște să trimită, de la București, grupe operative care să sprijine autoritățile locale. Lui Vasile Milea i-a ordonat să organizeze, a doua zi, o demonstrație militară, cu scopul de a intimida locuitorii și a descuraja reacțiile agresive ale provocatorilor responsabili de tulburările de la Timișoara.

Urma o nouă zi – 17 decembrie 1989…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *