Decembrie 1989. Elena Ceaușescu ordonă arderea morților de la Timișoara

Decembrie 1989. Elena Ceaușescu ordonă arderea morților de la Timișoara

În articolul de ieri, intitulat ”Timișoara, decembrie 1989: Nicolae Ceaușescu a ordonat deschiderea focului” vorbeam despre începerea revoluției de la Timișoara.

Fiecare clipă care se scurgea aducea cu sine mai multă tensiune. Elena Ceaușescu avea să joace un rol covârșitor.

Manifestanții au continuat să acționeze cu violență și după reocuparea sediului Comitetului Județean de Partid. Ei s-au grupat în Piața Maria, în fața sediului Diviziei 18 Mecanizată, iar la 13:30, un grup agresiv a spart cu pietre geamurile restaurantului militar al Casei Armatei care făcea corp comun cu clădirea comandamentului diviziei. Au pătruns înauntru și au dat foc mobilierului. Vreo 15 persoane mai violente au atacat chiar comandamentul cu sticle incendiare, forțând poarta de la intrarea principală.

Informat, ministrul Milea a ordonat deschiderea focului. Deși inițial a fost vorba de foc de avertisment pentru descurajare, s-a înregistrat primul mort prin împușcare, chiar în fața comandamentului.

La ora 14:25, toate marile unități militare din județul Timiș au primit indicativul de alarmă parțială de luptă „Radu cel Frumos“. (Cea următoare – „De treci codrii de aramă“ – echivala cu intrarea efectivă în război…) În doar câteva ore, în fața catedralei, manifestanții adunați s-au înmulțit de la 100 la 5.000. Viorel Domenico observă că doctrina militară oficială – lupta întregului popor – s-a ilustrat întocmai, dar invers…: (…) populația a acționat conform doctrinei militare a României Socialiste. A purtat lupte de guerilă urbană, a folosit mijloace improvizate împotriva unui adversar cu mult superior ca tehnică militară, dar nu împotriva unei agresiuni externe, ci contra regimului comunist și, la Timișoara, împotriva forțelor militare de ocupație – ale armatei române, dar ale unui regim străin poporului român.

Au avut loc în zona centrală confruntări în toată regula cu demonstranții: la catedrală, în Piața Maria, la Consiliul Județean, la podul Decebal, dar și la marginea orașului, pe Calea Girocului, pe Calea Aradului sau pe Calea Lipovei. Ca urmare a intervenției comandoului de partid și de stat sosit de la București, represiunea armată s-a soldat cu 73 de morți, aproximativ 380 de răniți și peste 900 de arestați. Cu acest preț, până dimineața, se restabilise ordinea… Ceaușescu putea pleca două zile, în vizita demult programată, în Iran.

Chiar dacă în dimineața de 18 dec. 1989, grupările turbulente părăsiseră străzile, victoria forțelor de ordine, cu sprijinul intervenției în forță a armatei, era doar una de moment. Calmul și liniștea erau numai aparent reinstaurate. Protestatarii se retrăseseră nu ca învinși, ci doar pentru a se reorganiza. Armata își dovedise mai degrabă slăbiciunea, în confruntările de gherilă urbană, în care tancurile și artileria – ca și aviația – sunt inutile…

Grupele de șoc ale protestatarilor loveau scurt și precis, producând derută printre militari, iar până ce aceștia să reacționeze, fugeau ascunzându-se în rândurile manifestanților pașnici, grupați în formații spectatoare. După miezul nopții, până dimineața, s-au retras treptat, ca să se odihnească.

În lucrările Ziua de mâine a început ieri (2009), și Revoluția românilor (2010), autorii Costel Balint, respectiv, Claudiu Iordacheau inventariat 8 victorii ale forțelor insurecționale care, în stradă, învinseseră Armata. Deși subunitățile militare erau dotate cu arme de foc și cu muniție de război, având ordinul ferm să tragă, ele au fost totuși puse pe fugă în 8 din cele 11 confruntări cu insurgenții. E limpede că motivația a făcut diferența. Tot atât de evident este și faptul că nu s-a urmărit decât intimidarea demonstranților, dovadă că 73 de morți, ca și răniții, s-au înregistrat în numeroase locuri, răspândite în tot orașul. Această dispersie a victimelor din 17 decembrie 1989 arată amploarea confruntărilor, dar și lipsa de premeditare a uciderii prin uzul de armă: cam 10% au fost împușcați voit, restul fiind victime colaterale, rezultatul gloanțelor rătăcite și nu din trageri directe, prin foc ochit. Au fost consumate câteva sute de mii de cartușe, dar numărul morților a fost 73. Desigur, trebuie ținut seama și de slaba pregătire a militarilor, vlăguiți în muncile agricole, de moralul lor scăzut, dar și de lipsa de profesionalism a comandanților, pe lângă cea de motivație, la care se mai adaugă lipsa de competență a factorilor politici.

 Viorel Domenico subliniază că tot ce s-a petrecut atunci la Timișoara, o dată cu venirea de la București a comandoului condus de Ion Coman, își are cauza în lipsa unității de comandă. Cu tot ordinul clar al lui Nicolae Ceaușescu, ca toți comandanții structurilor de forță să fie grupați la Comitetul Județean de Partid, sub conducerea lui Ion Coman, ca reprezentant unic al comandantului suprem de la care primea direct ordine exprese și exclusive, la Timișoara, au funcționat în realitate trei centre de comandă:

– la Comitetul Județean de Partid s-a constituit un comandament central, oarecum politic, din care făceau parte gen. Ion Coman, Radu Bălan, Ilie Matei, Cornel Pacoste, gen Victor Athanase Stănculescu, gen. Mihai Chițac;

– la Inspectoratul Județean Timiș al Ministerului de Interne se formase un alt comandament alcătuit din gen. Constantin Nuță și gen. Emil Macri, plus șefii Securității și ai Miliției județene;

– la sediul Diviziei 18 Mecanizată a funcționat un al treilea nucleu de comandă, sub conducerea gen. Ștefan Gușe, șeful Marelui Stat Major.

Cu toate că obiectivul comun era interzicerea demonstrațiilor, între forțele represive n-a existat o cooperare eficace. Disfuncționalitatea comandamentului care trebuia să conducă represiunea se datora chiar lui Ceaușescu însuși, deoarece acesta a nesocotit prevederile legale, conform cărora la nivel județean Consiliul Local de Apărare coordonează acțiunile pentru respectarea liniștii și ordinii publice. Or, el a ordonat ca trei înalți demnitari de partid – Ion Coman, Ilie Matei, Cornel Pacoste – veniți de la București, să supravegheze modul de îndeplinire în teritoriu a unor decizii superioare luate la nivel central. Astfel, comanda trupelor de represiune a fost asumată de niște oameni fără pregătirea și competența necesare, meritul lor principal fiind obediența față de Ceaușescu.

Pe lângă deplasarea ineficientă a patrulelor, după retragerea în cazărmi a unei părți a forțelor armate, ordonată de gen. Ștefan Gușe, în jurul orei 1:00 (deja în 18 decembrie 1989), a rămas în continuare un dispozitiv circular mixt Ministerul de Interne-Ministerul Apărării Naționale, cuprinzând Piața Maria-Piața Operei-Comitetul Municipal de Partid-banca-podul Decebal. S-au creat, însă, și conjuncturi aberante:

– subunităților de la Lugoj, Buziaș, Arad li se spusese că forțe din exterior încearcă destabilizarea situației la Timișoara;

– aceste formațiuni au venit să acționeze din ordin de luptă, spre deosebire de cele din Timișoara care nu primiseră încă indicativul alarmei de luptă;

– unitățile dislocate la Timișoara nu cunoșteau orașul, nu se cunoșteau între ele, aparținând unor comandamente diferite;

– transmisiunile fiind defectuoase, legăturile cu unitățile de bază nu prea funcționau, nereușindu-se coordonarea acțiunilor în mod unitar;

– adeseori, aceste unități dispersate ripostau la violență, direct prin foc, fără ordin de la eșalonul superior. Deci, s-a acționat haotic, la întâmplare, fără o comandă unică. Soldații nu primiseră ordin să tragă în demonstranți, ci doar s-au apărat, dacă erau atacați. Altfel, ar fi fost o hecatombă de victime, un veritabil măcel, nu doar 73 de morți, în toată Timișoara. De altfel, se pare că Nicolae Ceaușescu i-a trimis în dimineața de 17 decembrie 1989 pe Gheorghe Diaconescu, adjunctul Procurorului general și pe Nicolae Bracaciu, adjunctul ministrului Justiției, nu doar pentru coordonarea anchetării celor arestați, dar și ca să verifice și să confirme legalitatea și legitimitatea deciziilor în curs de aplicare. Se observă, așadar, câte scrupule juridice au fost invocate pentru folosirea focului de armă în cadrul și în spiritul legii.

Ion Coman a declarat, la proces, cu toată convingerea, că ordinul pentru folosirea focului de armă, dat de comandantul suprem, era justificat politic, juridic și moral, din moment ce erau periclitate obiective economice majore, unități militare, comerciale etc. care trebuiau apărate, în condițiile legii. A dat ca exmple întreprinderea „Solventul“, depozitul PECO, cel al întreprinderii de Aparate Electrice de Măsurat, fabrica de oxigen și altele. Chiar și el, general fost ministru, a susținut că asemenea acte de barbarie și de cruzime, declanșate cu ajutorul armelor de foc, al sticlelor incendiare și al lanțurilor cu bile nu puteau porni de la cetățenii Timișoarei a căror onestitate și grad de civilizație, de civism  sunt știute (…) n-au fost și n-aveau cum să fie autorii chemărilor la jaf, chiar dacă în orice pădure există uscături.

Viorel Domenico excude, în lucrarea sa ”Comandoul de partid și de stat” toate speculațiile conspiraționiste, toate alegațiile că românii n-au făcut nimic, totul fiind instumentat de serviciile sovietico-occidentale, ceea ce pe scurt se rezumă sintetic prin cunoscuta sintagmă depreciativă mămăliga nu explodează.

Planuri vor fi existat, dar ele au rămas la nivelul intențiilor. Oricare ar fi fost „regia“ umană din culisele politice mondiale, oricare va fi fost „scenariul“ pus la cale de mai marii lumii și de serviciile lor secrete, noi, românii am fost cei care am hotărât mersul evenimentelor, nelăsându-ne mânuiți de urzelile de la Malta. Am urmat marea regie a destinului nostru, așa încât nimeni n-a trebuit să ne dea mijloacele înfăptuirii revoluției, după cum nimeni n-a putut prevedea că edificul statal și polititc comunist, atât de bine închegat, se va nărui într-o clipă.

Revenim la ziua de 18 decembrie 1989, când până dincolo de miezul nopții s-a finalizat acțiunea în forță a Armatei, stimulată de prezența comandoului de partid și de stat venit de la București, cu ideile fixe ale lui Ceaușescu despre agresiunile pregătite din timp de agenții din stăinătate și de cercurile antisocialiste și din est, și din vest. Cercurile reacționare își concentraseră atenția de a face totul pentru a submina socialismul în România, independența și integritatea țării.

Intervenția militară nocturnă supradimensionată a intimidat elementele turbulente extremiste care au abandonat străzile. Dar asta n-a însemnat pacificarea orașului, ci dimpotrivă, focurile de armă, prezența masivă a trupelor și a tehnicii militare pe străzi le-a indus timișorenilor o neliniște și o insecuritate specifică stării de asediu. În dimineața de 18 decembrie1989, orașul era practic sub ocupație militară. Drumurile de acces în localitate erau blocate, ca și telefonia interurbană. Aparent, însă, autoritățile pacificaseră orașul. La ora 6:00, Ion Coman l-a asigurat pe Nicolae Ceaușescu că situația e sub control, calmul fiind instaurat peste tot. Ca atare, putea pleca în Iran, fără grijă. De la aeroport, Ceaușescu a nominalizat o serie de membri din Comitetul Politic Executiv să plece în diverse județe pentru a întări vigilența locală. La Timișoara, au sosit la 7:30 dimineața, 42 de cercetași ai batalionului 404 de la Buzău, specializat în operațiuni speciale în spatele inamicului, comandați de lt. col. Ghergulescu și de mr. Truțulescu. Supranumiți codificat „tâmplarii“, aceștia s-au răspândit prin oraș, îmbrăcați în civil și neînarmați, cu misiunea de a se infiltra prin întreprinderi, pentru culegerea de informații despre starea de spirit și despre intențiile muncitorilor.

La ora 9:00, a aterizat la Timișoara un alt avion militar care l-a adus pe gen. Ilie Ceaușescu, adjunct al ministrului Apărării și șef al Consiliului Politic Superior al Armatei. Acum, se aflau la Timișoara trei adjuncți ai lui Vasile Milea care a rămas singur la minister, cel de-al patrulea adjunct, gen. Niculescu, neavând atribuții în conducerea operativă, ci doar răspunzând de reprezentarea formală a Armatei române la comandamentul unit al forțelor armate ale Pactului de la Varșovia.

La București, în absența lui Nicolae Ceaușescu, au rămas la conducere Elena Ceaușescu, Manea Mănescu și Emil Bobu.

După ce a fost pus la curent despre situația din oraș, de către Ion Coman și gen.Victor Atanasie Stănculescu, Ilie Ceaușescu s-a dus la comandamentul Divziei 18 Mecanizată, unde se afla șeful Marelui Stat Major, gen Ștefan Gușe. Aici a informat cadrele militare despre pericolul iminent al unei agresiuni externe, tulburările din oraș fiind diversiunile premergătoare invaziei, având ca scop reținerea forțelor militare în acțiuni de reprimare urbană. Elementele teroriste provocatoare inițiaseră tulburările și violențele stradale, fiind aservite intereselor forțelor potrivnice socialismului. La primăria municipiului a avut loc o întâlnire a organelor de partid locale, cu secretarii de partid, directorii de întreprinderi și de instituții din oraș, precum și cu activiștii de partid județeni și municipali. La acest instructaj  de partid, condus de Radu Bălan, n-a participat nici un reprezentant al structurilor de forță locale sau centrale . Este vorba despre cele ale Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne și Departamentului Securității Statului.

Cornel Pacoste s-a întâlnit cu conducerile facultăților, hotărându-se să se acorde oficial vacanță studenților. Apoi, el s-a dus la Comitetul Județean de Partid Arad, pentru a impulsiona activitatea în domeniul producției agricole.

 Alți activiști s-au dus în marile întreprinderi, combinate, fabrici și uzine, ca să verifice prezența la program a salariaților și ca să organizeze adunări generale de condamnare a manifestațiile inițiate de agenturile străine… Controalele au constatat oficial numărul extrem de mic – unul sau doi – de absenți nemotivați de la doar câteva unități de producție. Concluzia tovarășilor a fost, ținând seama de datele cunoscute atunci – 57 de morți și 320 de răniți –, că în stradă nu au ieșit salariații sau clasa muncitoare și, prin urmare, nu ai eu provocat dezordinea și distrugerile din zilele de 16-17 decembrie 1989.

Începând cu ora 12.00, Ion Coman s-a prezentat personal la 7 întreprinderi pentru a verifica prezența la lucru și dacă există victime dintre muncitori. Concluzia sa a fost similară: populația Timișoarei nu e responsabilă pentru violențele și distrugerile provocate. Generalul Victor Atanasie Stănculescu, la rândul său, i-a convocat la sediul Comitetului Județean de Partid pe reprezentanții militari din unele întreprinderi. Aceștia, însă, l-au informat că în colectivele muncitorești există o stare de tensiune, dar și intenția de a ieși în stradă. Oamenii doreau să protesteze în legătură cu intervenția în forță împotriva manifestanților. Ilie Matei s-a deplasat la mai multe întreprinderi, unde a cerut factorilor responsabili să asigure continuitatea producției și să interzică ieșirea în stradă a muncitorilor.

Tensiunea crește, însă, cu toate eforturile autorităților de calmare a populației. Salariații se organizează în grupuri și se îndreaptă spre centrul Timișoarei. După masă, manifestanții sunt împrăștiați cu gaze lacrimogene și focuri de armă. Demonstranții s-au retras lăsând trei morți și cinci răniți; protestul lor a fost pașnic, fără a se semnala acte de vandalism. Autoritățile mobilizaseră toate resursele disponibile, pentru a arăta stabilitatea regimului și unitatea de acțiune în vederea apărării cuceririlor soacialiste.

Până la 18 decembrie 1989, dialogul efectiv cu clasa muncitoare fusese exclus.

Realitatea era cumplită: în întreprinderi, oamenii erau timorați, având o stare de spirit confuză. Drumul până la locul de muncă îl făcuseră printre patrule și blindate. Văzuseră un oraș devastat, cu vitrine sparte și magazine incendiate. În întreprinderi, activiștii de partid întâmpinau muncitorii.

Tensiunea s-a amplificat în momentul în care muncitorii și-au dat seama că, printre ei, se infiltraseră peroane străine care treceau drept angajați. Străinii erau, de fapt, oamenii Securității care fuseseră infiltrați. Alături de aceștia, remarcându-se, erau cercetașii veniți de la Buzău.

Intrușii se purtau stângaci, simțindu-se stingheri.

Deși oamenii se arătau preocupați de munca lor, în realitate tensiunea era la cote alarmante. Toți așteptau, parcă, un moment pentru descătușarea energiilor acumulate.  

Domenico este de părere că venirea oamenilor de la București a dus la radicalizarea mulțimilor. La aceasta a contribuit și faptul că morții apăruseră după sosirea bucureștenilor. Echipa politică trimisă de la Centru a complicat și mai tare situația din Timișoara. S-a amplificat dezordinea din oraș, iar noii venii raportau la București că autoritățile locale se dovedesc incapabile și că se lasă depășite de evenimente.

În dimineața zilei de 18 decembrie 1989, chiar în ziua plecării lui Nicolae Ceaușescu în Iran,  Elena Ceaușescu, rămasă la București le interzice lui Emil Bobu și lui Tudor Postelnicu să îl informeze pe acesta că represiunea de la Timișoara s-a soldat și cu morți. Ceaușescu pleacă relativ liniștit, ca urmare a asigurărilor primite de la ministrul Vasile Milea, cum că, la Timișoara, situația se află sub control.

Rămasă la conducerea țării, Elena Ceaușescu i-a chemat pe cei doi la ordin. Când a aflat numărul morților, tovarășa s-a îngrijorat de-a binelea și i-a convocat, pe lângă Emil Bobu și Tudor Postelnicu, și pe Manea Mănescu, pe Constantin Dăscălescu și pe Nicolae Popovici, Procurorul general, ordonându-le să dispară cadavrele imediat, ca la revenirea în țară a tovarășului, acesta nu cumva să afle despre existența morților căzuți în seara și în noaptea de 17/18 decembrie 1989. S-a convenit ca misiunea srict secretă să fie încerdințată Inspectoratului General al Miliției  – I. G. M., respectiv, șefului acestuia, gen. Constantin Nuță, aflat la Timișoara.

După ce a primit ordinul de la superiorul său, Tudor Postelnicu, ministrul de Interne, Nuță convoacă, la Inspectoratul Județean de Miliție Timiș, aproximativ 30 de persoane din Ministerul de Interne și din Procuratură. Pretextul este posibilitatea izbucnirii unei infecții intraspitalicești. În acest sens, a fost invocată o comunicare primită de la medicul Rodica Novac, șefa Direcției sanitare.

Cauza infecției ar fi fost reprezentată de numărul mare de cadavre depuse la spitalul județean, coroborat cu decizia de a se face autopsia tuturor morților. Astfel, cadavrele trebuiau transportate în regim de urgență la București, în cadrul operațiunii Trandafirul. La ora 15:00, Ion Coman a fost informat despre declanșarea acestei acțiuni discrete.

 Astfel, trupurile a 43 de revoluționari uciși în represiunea armată din seara și din noaptea de 17/18 decembrie 1989 au fost ambalate în saci de plastic și încărcate într-un camion frigorific și expediate la București, unde au fost incinerate la Crematoriul Cenușa. Resturile rezultate au fost duse în comuna Popești Leordeni și aruncate într-o gură de canalizare.

Acțiunea s-a desfășurat sub acoperirea unui transport de carne de porc de la Combinatul Comtim și a cunoscut mai multe transbordări, pe traseu, în alte camioane.

 Decizia a aparținut în exclusivitate Elenei Ceaușescu și a fost executată cu precizie de către Miliție. Fără nici o rațiune de stat, ea n-a avut decât o justificare privată, de  familie, izvorîtă din gija tovarășei de a-și menaja soțul, afectat de un diabet sever, datorită stress-ului. Așadar, această sinistră măsură, implicând atâtea complicități la comiterea unor ilegalități criminale, a fost determinată de resorturile intime familiale ale cuplului dictatorial…

Nicolae Ceaușescu, reîntors între timp din Iran, a aflat totuși despre existența morților, atunci când prim-ministrul Dăscălescu, ajuns la Timișoara, i-a comunicat că una din revendicările revoluționarilor este recuperarea celor uciși. Atunci i s-a spus că este vorba despre 21 de morți. Ceaușescu a aprobat imediat restituirea lor către familiile îndoliate. Ion Coman a dispus ca prim-secretarul Radu Bălan să ceară Întreprinderii de Prelucrare a Lemnului confecționarea urgentă a 21 de sicrie. Spitalul județean a informat că, în realitate, sunt 25 de cadavre, nu 21. Informat despre această diferență, Ion Coman, reprezentantul suprem la Timișoara al lui Nicolae Ceaușescu, a replicat antologic: Dacă președintele țării a zis că sunt 21 de morți la Timișoara, apoi atâția sunt…

Desigur, în asemenea cazuri aritmetica pare criminală, dar dacă adunăm cei 43 de incinerați cu cei 25 aflați la morga spitalului județean rezultă 68 de morți, neieșind la socoteală încă 5 morți, până la totalul de 73 de morți, omologat la Timișoara…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *