Vladimir Putin: 75 de ani de la Marea Victorie. Răspunderea noastră comună față de istorie și viitor

Vladimir Putin: 75 de ani de la Marea Victorie. Răspunderea noastră comună față de istorie și viitor

Au trecut 75 de ani de la încheierea Marelui Război pentru Apărarea Patriei. În acest răstimp, au crescut mai multe generații. S-a schimbat harta politică a planetei. Nu mai există Uniunea Sovietică, care a repurtat o victorie zdrobitoare, grandioasă asupra nazismului și a salvat întreaga lume. Iar, evenimentele acelui război în sine, chiar și pentru participanții lui, sunt un trecut îndepărtat. Dar, de ce, în Rusia, ziua de 9 mai este sărbătorită ca fiind cea mai importantă sărbătoare, iar, la 22 iunie, viața pare să amorțească și vine un nod în gât?

Este obișnuit să spunem: războiul a lăsat o amprentă profundă în istoria fiecărei familii. În spatele acestor cuvinte sunt destinele a milioanelor de oameni, suferința lor și durerea pierderilor. Mândria, adevărul și memoria.

Pentru părinții mei, războiul înseamnă chinurile cumplite ale Leningradului asediat, unde a murit fratele meu de doi ani, Vitia, unde a supraviețuit miraculos mama mea. Fiind rezervist, tatăl meu s-a oferit voluntar, pentru a-și apăra orașul natal – a procedat la fel ca milioane de cetățeni sovietici. S-a luptat la capul de pod “Peticul Nevski”, a fost grav rănit. Și, cu cât mai mult se îndepărtează acei ani, cu atât este mai mare nevoia de a discuta cu părinții, pentru a afla mai multe detalii despre perioada de război a vieții lor. Dar, este deja imposibil să întreb ceva; de aceea, păstrez în inimă cu sfințenie conversațiile pe care le-am avut cu tatăl meu și cu mama mea pe acest subiect, emoțiile lor înăbușite.

Pentru mine și pentru cei de aceeași vârstă cu mine este important ca copiii, nepoții și strănepoții noștri să înțeleagă prin ce fel de încercări și chinuri au trecut strămoșii lor. Cum și de ce au putut rezista și învinge? De unde a venit tăria lor de spirit, cu adevărat de fier, care surprindea și încânta întreaga lume? Da, și-au protejat casa, copiii, rudele, familia. Dar, ei toți erau uniți datorită dragostei pentru Patrie. Acest sentiment profund, personal, în integralitatea sa, se reflectă în esența însăși a poporului nostru și a devenit unul dintre cele mai definitorii în lupta sa eroică, plină de sacrificii, împotriva naziștilor.

Oamenii se întreabă adesea: cum se va comporta generația actuală, ce va face într-o situație critică? În fața ochilor mei stau tineri medici, asistente, uneori studenți de ieri, care, astăzi, merg în “zona roșie” pentru a salva oameni. Militarii noștri, care, în lupta împotriva terorismului internațional, în Caucazul de Nord, în Siria, rezistau morții, sunt băieți foarte tineri! Mulți dintre luptătorii legendarei și nemuritoarei companii a 6-a de debarcare nu aveau decât 19-20 de ani. Dar, cu toții au arătat că sunt demni de fapta eroică săvârșită de către ostașii Patriei noastre, pe care au apărat-o în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei.

De aceea, sunt sigur că caracterul popoarelor Rusiei înseamnă de a-și îndeplini datoria, de a nu se cruța dacă circumstanțele o cer. Abnegația, patriotismul, dragostea pentru casa părintească, pentru familia ta, pentru Patrie – aceste valori sunt și astăzi fundamentale, definitorii pentru societatea rusă. În mare, tocmai pe acestea se bazează, în mare măsură, suveranitatea țării noastre.

Acum, la noi, au apărut noi tradiții născute din popor, cum ar fi ”Regimentul Nemuritor”. Acesta este un marș al memoriei noastre recunoscătoare, al legăturii vii, de sânge, dintre generații. Milioane de oameni ies și se alătură procesiunii, cu fotografii ale rudelor lor, care au apărat Patria și au zdrobit nazismul. Aceasta înseamnă că viața, încercările și sacrificiile lor, Victoria pe care ne-au transmis-o, nu vor fi uitate niciodată.

Responsabilitatea noastră față de trecut și viitor este să facem totul pentru a preveni reapariția unor tragedii cumplite. De aceea, am considerat că este de datoria mea să public un articol despre cel de-al Doilea Război Mondial și Marele Război pentru Apărarea Patriei. Am abordat această idee, în repetate rânduri, în conversațiile mele cu liderii mondiali; am întâlnit înțelegere din partea lor. La sfârșitul anului trecut, la summitul liderilor țărilor CSI, eram cu toții de acord: este important să le transmitem urmașilor noștri amintirea că victoria asupra nazismului a fost obținută, în primul rând, de către poporul sovietic, că în această eroică luptă – pe front și în spatele frontului – au stat, umăr la umăr, reprezentanți ai tuturor republicilor Uniunii Sovietice. Tot atunci am vorbit cu colegii mei despre o perioadă dificilă de dinainte de război.

Această discuție a avut o mare rezonanță în Europa și în lume. Înseamnă că apelul la lecțiile trecutului este, într-adevăr, necesar și de actualitate. În același timp, au existat și multe emoții, complexe prost ascunse și acuzații zgomotoase. O serie de politicieni, din obișnuință, s-au grăbit să declare că Rusia încearcă să rescrie istoria. Cu toate acestea, nu au putut contesta niciun fapt, niciun argument adus. Desigur, este dificil, chiar imposibil de a contesta documentele autentice, care, apropo, sunt păstrate nu numai în arhivele rusești, ci și în cele străine.

Prin urmare, există nevoia de a continua analiza motivelor care au dus la războiul mondial, gândindu-ne la evenimentele lui complexe, la tragedii și victorii și la lecțiile lui – atât pentru țara noastră, cât și pentru întreaga lume. Și aici, repet, este important din principiu să ne bazăm doar pe materiale de arhivă, pe mărturiile contemporanilor, pentru a exclude orice speculații ideologice și politizate.

Încă o dată, vă reamintesc de un lucru evident: cauzele profunde ale celui de-al Doilea Război Mondial decurg, în mare parte, din deciziile luate în urma Primului Război Mondial. Tratatul de pace de la Versailles a devenit pentru Germania un simbol al unei nedreptăți crunte. În esență, el presupunea că țara va fi lăsată să fie jefuită, va fi obligată să plătească aliaților occidentali reparații incomensurabile, care i-ar fi epuizat economia. Comandantul-șef al Forțelor Aliate, mareșalul francez F. Fauch a caracterizat profetic Versailles-ul: “Acesta nu este pace, acesta este un armistițiu pentru douăzeci de ani”.

Tocmai umilirea națională a Germaniei a devenit un teren fertil pentru creșterea tendințelor radicale. Naziștii au exploatat cu multă iscusință emoțiile oamenilor, construindu-și propaganda pe promisiunea de a scăpa Germania de ”moștenirea Versailles-ului” și de a restabili măreția țării, antrenând, practic, poporul german în război. În mod paradoxal, statele occidentale, în special Marea Britanie și Statele Unite, au contribuit, direct sau indirect, la apariția acestei situații. Întreprinderile lor industriale și financiare au investit activ fonduri în fabricile și uzinele germane specializate în producția militară. În plus, numeroși aristocrați și politicieni din elita acestor state au susținut mișcările radicale, de extremă dreaptă și naționaliste, aflate în ascensiune atât în Germania, cât și în Europa, în ansamblul ei”, a arătat președintele Rusiei.

“Ordinea mondială” de la Versailles a dat naștere la numeroase contradicții ascunse și conflicte deschise. Acestea se bazează pe granițele noilor state europene, trase în mod arbitrar de către câștigătorii Primului Război Mondial. Aproape imediat după apariția lor pe hartă, au început disputele teritoriale și revendicările reciproce, care s-au transformat în mine cu efect întârziat.

Unul dintre cele mai importante rezultate ale Primului Război Mondial a fost crearea Ligii Națiunilor. Existau mari speranțe că această organizație internațională va putea asigura pacea durabilă și securitatea colectivă. Era o idee progresivă, a cărei implementare consecventă, fără exagerare, putea împiedica reapariția ororilor războiului global.

Cu toate acestea, Liga Națiunilor, care era dominată de puterile învingătoare – Marea Britanie și Franța, și-a arătat ineficiența și pur și simplu s-a înecat în discuții sterile. În Liga Națiunilor și, în general, pe continentul european, nu au fost auzite apelurile repetate ale Uniunii Sovietice de a forma un sistem, egal în drepturi, de securitate colectivă. În speță, de a încheia un pact est-european și unul pacific, care ar putea pune stavilă agresiunii. Aceste propuneri au fost ignorate.

Liga Națiunilor, înființată după Primul Război Mondial, nu a putut preveni conflictele din diferite colțuri ale lumii, precum atacul Italiei asupra Etiopiei, războiul civil din Spania, agresiunea japoneză împotriva Chinei și Anschluss-ul Austriei. Iar, în cazul complotului de la München – la care au participat, pe lângă Hitler și premierul Italiei, Benito Mussolini, șefii de guvern ai Marii Britanii și Franței, Neville Chamberlain și Eduard Daladier, cu aprobarea deplină a Consiliului Ligii Națiunilor – s-a produs dezmembrarea Cehoslovaciei. În acest sens, mi-aș dori să subliniez că, spre deosebire de alți mulți lideri europeni ai timpului, Stalin nu s-a dezonorat cu o întâlnire personală cu Hitler, cunoscut printre țările occidentale drept un politician destul de respectabil și fiind un oaspete dorit în capitalele europene.

La împărțirea Cehoslovaciei, alături de Germania a acționat și Polonia. Amândouă au decis din timp și împreună ce pământuri cehoslovace cui trebuie să revină. La 20 septembrie 1938, ambasadorul Poloniei în Germania, Jozef Lipski, i-a comunicat ministrului afacerilor externe al Poloniei, Josef Beck, următoarele asigurări date de Hitler: ”În cazul în care între Polonia și Cehoslovacia se va ajunge la conflict pe baza intereselor poloneze la Tešin, Reich-ul va trece de partea noastră [poloneză]”. Șeful naziștilor a dat chiar sugestii, a sfătuit ca începutul acțiunilor polonezilor să ”urmeze … numai după ce nemții ocupă Munții Sudeți”.

Polonia era pe deplin conștientă că, fără susținere hitleristă, planurile ei de acaparare erau sortite eșecului. Citez aici din înregistrarea discuției ambasadorului german la Varșovia, G.A. Moltke, cu Josef Beck, la 1 octombrie 1938, referitoare la relațiile și pozițiile URSS în această chestiune. Iată ce scrie acolo: ”Domnul Beck și- a exprimat marea recunoștință pentru modul loial în care au fost tratate interesele poloneze la conferința de la München, dar și pentru relațiile sincere din timpul conflictul ceh. Guvernul și societatea [Poloniei] aduc un omagiu deplin poziției Führerului și Cancelariei Reichstagului”.

Dezmembrarea Cehoslovaciei a fost nemiloasă și cinică. Münchenul a dărâmat chiar și cele mai formale și fragile garanții care mai rămâneau pe continent, arătând că înțelegerile reciproce nu valorează nimic. Cârdășia de la München a fost butonul de declanșare, după care marele război din Europa a devenit inevitabil.

Astăzi, politicienii europeni, în primul rând liderii polonezi, ar dori ca Münchenul să ”fie trecut sub tăcere”. De ce? Nu doar pentru că țările lor și-au trădat, atunci, obligațiile, a susținut complotul de la München, iar unii chiar au participat la împărțirea prăzii, dar și pentru că, parcă e neplăcut să amintești că, în acele zile dramatice din 1938, numai URSS a sărit în ajutorul Cehoslovaciei.

Pornind de la obligațiile ei internaționale, inclusiv acordurile cu Franța și cu Cehoslovacia, Uniunea Sovietică a încercat să prevină tragedia. Polonia, însă, urmărindu-și interesele, a împiedicat din toate puterile crearea unui sistem colectiv de securitate în Europa. La 19 septembrie 1938, ministrul polonez al afacerilor externe, Josef Beck, îi scria despre asta deja amintitului ambasador Josef Lipski, înaintea întâlnirii lui cu Hitler: ”… În cursul anului trecut, guvernul polonez a respins de patru ori propunerea de a adera la amestecul internațional în apărarea Cehoslovaciei”.

Marea Britanie, dar și Franța – care, atunci, a fost principalul aliat al cehilor și slovacilor, au preferat să renunțe la garanțiile lor și să lase ca această țară est-europeană să fie fărâmițată. Nu doar au abandonat-o, dar au direcționat aspirațiile naziștilor spre est, cu gândul că Germania și Uniunea Sovietică ar intra inevitabil în conflict, exterminându-se una pe cealaltă.

Tocmai în asta a constat politica occidentală de ”împăciuire”. Și nu numai față de al Treilea Reich, dar și față de alți participanți la așa-numitul Pact Anti-Comintern – Italia fascistă și Japonia militaristă. Momentul ei culminant, în Orientul Mijlociu, a fost acordul anglo-nipon din vara anului 1939, care a oferit Tokyoului mână liberă în China. Principalele puteri europene nu doreau să recunoască pericolul mortal pentru întreaga lume pe care îl reprezenta Germania și aliații ei; sperau că războiul le va ocoli.

Cârdășia de la München a arătat Uniunii Sovietice că țările occidentale vor decide problemele securității fără a ține cont de interesele ei, iar, la cea mai bună ocazie, pot forma un front antisovietic.

Cu toate acestea, Uniunea Sovietică s-a străduit până la ultima posibilitate să folosească orice șansă pentru a crea o coaliție antihitlerisă, repet, în pofida poziției duplicitare a țărilor Occidentului. Astfel, pe linia serviciilor de spionaj, conducerea sovietică a obținut informații detaliate despre contactele de culise germano-britanice din vara anului 1939. Atrag atenția: ele s-au purtat extrem de intens, practic concomitent cu negocierile trilaterale ale reprezentanților Franței, Marii Britanii și ai URSS-ului, tergiversate cu bună știință de partenerii occidentali. Prezint în acest sens un document din arhiva britanică – sunt instrucțiunile misiunii militare britanice, venite la Moscova în august 1939. Textul spune clar că delegația trebuie să ”poarte discuțiile foarte lent”; că ”guvernul Regatului Unit nu este gata să-și asume obligațiile descrise în detaliu și care ar putea limita libertatea noastră de acțiune în anumite circumstanțe”. Subliniez, de asemenea: spre deosebire de britanici și francezi, delegația sovietică era condusă de superiori ai Armatei Roșii, care aveau toate împuternicirile necesare pentru ”a semna o convenție militară privind organizarea apărării armate a Marii Britanii, a Franței și a URSS împotriva agresiunii în Europa”.

Un rol în eșecul tratativelor l-a jucat Polonia, care nu dorea nici un fel de obligații față de partea sovietică. Chiar sub presiunea aliaților occidentali, conducerea poloneză refuza acțiuni comune cu Armata Roșie într-o confruntare cu Werhrmacht-ul. Și, numai când s-a aflat de venirea lui Ribbentrop la Moscova, Josef Beck a informat partea sovietică, fără să-și dorească acest lucru, nu direct, ci prin intermediul diplomaților francezi: ”… În cazul unor acțiuni comune împotriva agresiunii germane, nu este exclusă colaborarea dintre Polonia și URSS, în condiții tehnice ce urmează să fie stabilite”. În același timp, colegilor săi le-a explicat: ”… Nu sunt împotriva acestei formulări doar în scopul simplificării tacticii, iar punctul nostru principial în privința URSS este definitiv și rămâne fără modificări”.

În condițiile date, Uniunea Sovietică a semnat Tratatul de neagresiune cu Germania, fiind ultima dintre țările Europei care făcut acest lucru. A făcut-o pe fondul pericolului real al confruntării cu un război pe două fronturi – cu Germania în vest și cu Japonia în est, unde se duceau deja lupte intense pe râul Halhin Gol.

Stalin și anturajul lui merită multe acuzații justificate. Ne amintim și de crimele regimului împotriva propriului popor, și despre îngrozitoarele represiuni în masă. Repet, liderii sovietici pot fi învinuiți de multe, dar nu pot fi acuzați că nu au înțeles caracterul amenințărilor externe. Ei vedeau cum se dorește ca Uniunea Sovietică să fie lăsată față în față cu Germania și aliații ei și acționau în deplină cunoștință de pericol, pentru a câștiga timp prețios pentru întărirea apărării țării.

În legătură cu Tratatul de neagresiune încheiat atunci, acum sunt multe discuții și pretenții, dar la adresa Rusiei de astăzi. Da, Rusia este moștenitoarea URSS, iar perioada sovietică – cu toate triumfurile și tragediile ei – este parte indisolubilă a istoriei noastre milenare. Dar, amintesc, de asemenea, că Uniunea Sovietică a dat o evaluare legală și morală a așa-numitului Pact Molotov-Ribbentrop. În hotărârea Sovietului Suprem din 24 decembrie 1989, au fost oficial condamnate protocoalele secrete drept ”act de putere personală”, care nu reflectă în nici un fel ”voința poporului sovietic, ce nu poartă responsabilitatea pentru acest complot”.

În același timp, alte state preferă să nu amintească de acordurile unde stă semnătura naziștilor și a politicienilor occidentali. Ca să nu mai vorbim despre evaluarea juridică sau politică a unei astfel de colaborări, inclusiv acceptarea tacită, de către unele dintre personalitățile europene, a planurilor barbare ale naziștilor, până la încurajarea lor directă. Ce multe spune fraza cinică rostită de ambasadorul Poloniei în Germania, Josef Lipski, în discuția cu Hitler din 20 septembrie 1938: ”…Pentru rezolvarea problemei evreilor, noi [polonezii] îi vom ridica… o minunată statuie la Varșovia”.

Noi nu știm, de asemenea, dacă există ceva ”protocoale secrete” sau anexe la acordurile încheiate de o serie de țări cu naziștii. Singurul lucru care ne rămâne este să îi ”credem pe cuvânt”. Printre altele, materialele referitoare la tratativele germano-britanice secrete nu au fost, încă, desecretizate. De aceea, cerem tuturor statelor să accelereze procesul de desecretizare a arhivelor și de publicare a documentelor necunoscute anterior, referitoare la perioadele antebelice și din timpul războiului, la fel cum o face Rusia în ultimii ani. Noi suntem gata pentru o amplă colaborare și pentru proiecte de cercetare comune, cu participarea istoricilor. 

Dar, revenim la evenimentele premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial. Era naiv să crezi că, după ce a suprimat Cehoslovacia, Hitler nu va face și alte revendicări teritoriale. De această dată, pentru recentul său complice în dezmembrarea Cehoslovaciei – Polonia. Apropo, aici, drept pretext a servit, de asemenea, moștenirea Versailles-ului – soarta așa-numitului Coridor Danzig. Venită după, tragedia Poloniei apasă în totalitate pe conștiința conducerii de atunci a țării, care a împiedicat încheierea alianței militare anglo-franco-sovietice și a sperat în ajutorul partenerilor occidentali, punându-și poporul sub roțile tăvălugului mașinii de distrugere hitleriste.

Ofensiva germană a evoluat în plină concordanță cu doctrina Blitzkrieg-ului. În pofida aprigei și eroicei rezistențe a armatei poloneze, la o săptămână de la izbucnirea războiului, la 8 septembrie 1939, trupele germane s-au apropiat de Varșovia. Iar vârfurile politice și militare ale Poloniei au fugit, spre 17 septembrie, în România, trădându-și poporul care continua să lupte împotriva cotropitorilor.

Aliații occidentali nu au confirmat așteptările polonezilor. După ce au declarat război Germaniei, trupele franceze au înaintat doar câțiva zeci de kilometri în interiorul teritoriului german. Toate acestea arătau ca o demonstrație de acțiuni active. Mai mult, Consiliul militar suprem anglo-francez, care s-a reunit pentru prima dată la 12 septembrie 1939, în orașul francez Abbville, a luat hotărârea de a opri complet ofensiva, în contextul evoluției rapide a evenimentelor din Polonia. A început notoriul ”război straniu”. Era evidentă trădarea directă din partea Franței și a Marii Britanii a obligațiilor lor față de Polonia.

Ulterior, în timpul procesului de la Nürnberg, generalii germani explicau astfel succesul lor rapid în est, fostul șef al staff-ului operativ al conducerii Comandamentului suprem al forțelor armate ale Germaniei, generalul Alfred Jodl, recunoscând: ”…Dacă, în 1939, încă nu am suferit înfrângerea, a fost numai datorită faptului că aproximativ 110 de divizii franceze și britanice – aflate, în timpul războiului nostru cu Polonia, în Occident, – au rămas absolut inactive, împotriva a 23 de divizii germane”.

Am rugat să fie scoase din arhivă toate materialele referitoare la contactele dintre URSS și Germania, din zilele dramatice ale lunilor august și septembrie 1939. După cum arată documentele, punctul 2 al Protocolului secret la Tratatul de neagresiune dintre Germania și URSS din 23 august 1939 stabilea că, în cazul unei restructurări teritoriale și politice a regiunilor care intră în componența statului polonez, granița sferelor de interese dintre cele două țări trebuie ”să treacă cu aproximație pe linia râurilor Narew, Vistula și San”. Cu alte cuvinte, în sfera sovietică de influență cădeau nu doar teritorii locuite cu preponderență de populația ucraineană și belorusă, dar și pământurile istorice poloneze situate între râurile Bug și Vistula. Este un detaliu despre care nu știu, acum, foarte mulți.

Ca și despre faptul că, imediat după ce Polonia a fost atacată, în primele zile din septembrie 1939, Berlinul a cerut cu insistență și în repetate rânduri Moscovei să se implice în acțiunile militare. Dar, conducerea sovietică a ignorat acest gen de apeluri și nu a intenționat să se amestece în dramaticele evenimente până nu a epuizat și ultima posibilitate.

Numai când a devenit absolut clar că Marea Britanie și Franța nu tind să-și ajute aliatul, iar Wehrmacht-ul este capabil să ocupe rapid întreaga Polonie și să iasă, practic, la porțile Minskului, a fost luată hotărârea, în dimineața zilei de 17 septembrie, de a trimite unități de trupe ale Armatei Roșii în așa-numitele Kresy Wschodnie – actualele părți din teritoriile Belarusului, Ucrainei și Lituaniei.

Evident că alte variante nu mai rămăseseră. În caz contrar, pentru URSS, riscurile ar fi crescut de câteva ori, pentru că, repet, vechea graniță sovieto-poloneză trecea la numai câteva zeci de kilometri de Minsk, iar războiul inevitabil cu naziștii ar fi început de pe poziții strategice extrem de dezavantajoase pentru țară. Iar milioanele de oameni de diferite naționalități, inclusiv evrei, care locuiau lângă Brest și la Grodno, Przemysl, Lvov și Vilno ar fi fost supuși exterminării de către naziștii și slugile lor locale – antisemiții și naționaliștii radicali.

Tocmai faptul că Uniunea Sovietică s-a străduit, până la ultima posibilitate, să evite participarea la conflictul izbucnit și nu dorea să joace de partea Germaniei, a făcut ca real contact dintre trupele sovietice și cele germane să se producă mult mai la est de limitele înscrise în protocolul secret. Nu pe Vistula, ci cam pe așa-numita linie Curzon, care, încă din 1919, fusese recomandată de Antantă drept graniță de est a Poloniei.

După cum se știe, conjunctivul este greu de folosit referitor la evenimente deja consumate. Spun doar că, în septembrie 1939, conducerea sovietică avea posibilitatea să mute granițele vestice ale URSS și mai departe, spre vest, până la Varșovia, dar a decis să nu facă asta.

Nemții au propus fixarea unui nou status-quo. La 28 septembrie 1939, Joachim von Ribbentrop și Viaceslav Molotov au semnat, la Moscova, Acordul de prietenie și de graniță dintre URSS și Germania, precum și un protocol secret vizând modificările graniței de stat, care era recunoscută ca linia de demarcație unde, de facto, stăteau două armate.

În toamna anului 1939, rezolvând propriile probleme strategico-militare și defensive, Uniunea Sovietică a început procesul de încorporare a Letoniei, Lituaniei și Estoniei. Intrarea lor în componența URSS a fost realizată pe bază de acord, cu aprobarea autorităților alese. Acest lucru era în concordanță cu normele dreptului internațional și statal din epocă. În plus, în octombrie 1939, i-au fost restituite Lituaniei orașul Vilno și regiunea învecinată – care, anterior, intraseră în componența Poloniei. Țările Baltice din componența URSS și-au păstrat organismele puterii, limba și aveau reprezentanți în structurile superioare ale statului sovietic.

În toate acele luni, nu a încetat lupta politică, militară, diplomatică și, nevăzută de ochi străini, activitatea serviciilor de informații. Moscova înțelegea că în fața ei se află un inamic ireconciliabil și feroce, că războiul ascuns cu nazismul începuse deja. Și nu există nici o justificare pentru a interpreta declarațiile oficiale, notele de protocol formale din acei ani drept dovadă a ”prieteniei” dintre URSS și Germania. URSS întreținea intense contacte comerciale și tehnice nu doar cu Germania, dar și cu alte țări. În același timp, Hitler a încerca de multe ori să atragă URSS în confruntarea cu Marea Britanie, dar, conducerea sovietică nu s-a lăsat convinsă.

Ultima tentativă de a înclina Uniunea Sovietică spre acțiuni comune a fost întreprinsă de Hitler în timpul vizitei lui Molotov la Berlin, în noiembrie 1940. Dar, Molotov a îndeplinit întocmai indicațiile lui Stalin, limitându-se la discuții cu caracter general despre ideea nemților privind aderarea URSS la Pactul celor trei – alianța între Germania, Italia și Japonia – semnat în septembrie 1940 și îndreptat împotriva Marii Britanii și a Statelor Unite. Nu întâmplător, chiar la 17 noiembrie, Molotov îl instruia pe reprezentantul plenipotențiar sovietic, aflat la Londra, I. Maiski, în felul următor: ”Pentru orientarea dumneavoastră… La Berlin nu a fost semnat nici un acord și nu s-a intenționat acest lucru. La Berlin, totul s-a limitat… la un schimb de păreri… Se pare că nemții și japonezii ar fi dorit foarte mult să ne împingă în direcția Golfului Persic și a Indiei. Am respins dezbaterea acestei chestiuni, considerând că astfel de sfaturi din partea Germaniei sunt nelalocul lor”. Iar, la 25 noiembrie, conducerea sovietică a pus punct definitiv: au fost avansate Berlinului condiții inacceptabile pentru naziști, inclusiv retragerea trupelor germane din Finlanda, un acord de întrajutorare între URSS și Bulgaria și o serie de alte condiții, excluzând pentru sine, în deplină cunoștință de cauză, orice posibilitate de a adera la Pact. Această poziție i-a întărit Führerului intenția de a declanșa un război împotriva URSS. Și, în decembrie, deja, lăsând la o parte toate avertizările strategilor lui legate de pericolul catastrofal al unui război pe două fronturi, Hitler a aprobat planul ”Barbarossa”. A făcut asta, înțelegând că Uniunea Sovietică este principala forță care i se opune în Europa și că viitoarea confruntare din est va decide soarta războiului mondial. Și, mai era convins că marșul spre Moscova va fi de scurtă durată și de succes.

Ce mi-aș dori să remarc în mod deosebit: atunci, țările occidentale au fost, practic, de acord cu acțiunile sovieticilor, au recunoscut dorința Uniunii Sovietice de a-și asigura securitatea. Astfel, încă la 1 octombrie 1939, fostul, pe atunci, șef al Amiralității britanice, Winston Churchill, a declarat într-o intervenție la radio: ”Rusia promovează o politică rece a propriilor interese… Pentru apărarea Rusiei, de amenințarea nazistă, era evident necesar ca armatele ruse să stea pe această linie [noua graniță vestică]”. La 4 octombrie 1939, în Camera Lorzilor, ministrul afacerilor externe al Marii Britanii, Edward Halifax, a declarat: ”…Trebuie amintit că acțiunile guvernului sovietic au constat în mutarea faptică a graniței pe linia care fusese recomandată în timpul conferinței de la Versailles, de lordul Curzon… Nu fac decât să repet fapte istorice și cred că ele sunt incontestabile”. Cunoscutul politician și om de stat britanic David Lloyd George sublinia: ”Armatele ruse au ocupat teritorii care nu sunt poloneze și care au fost acaparate cu forța de Polonia după Primul Război Mondial… Ar fi un act de nebunie criminală să pui înaintarea rusă pe același panou cu înaintarea nemților”.

Iar, în discuțiile neformale cu reprezentantul plenipotențiar sovietic, I. Maiski, înalți politicieni și diplomați britanici vorbeau mult mai deschis. Adjunctul ministrului afacerilor externe al Marii Britanii, Richard Butler, împărtășea, la 17 octombrie 1939, următoarele: ”…În cercurile guvernamentale britanice se consideră că nici nu poate fi vorba de problema restituirii teritoriilor din vestul Ucrainei și din vestul Belorusiei către Polonia. Dacă am fi reușit să creăm o Polonie etnografică de dimensiuni modeste, cu garanții nu doar din partea URSS și a Germaniei, dar și din partea Marii Britanii și a Franței, guvernul britanic s-ar fi simțit pe deplin satisfăcut”. La 27 octombrie 1939, principalul consilier al lui Neville Chamberlain, G. Wilson, a declarat: ”Polonia trebuie… restabilită ca stat independent pe propria bază etnografică, dar fără Ucraina de Vest și Belorusia”.

Trebuie arătat că, în cadrul acestor discuții a fost sondat terenul pentru îmbunătățirea relațiilor sovieto-britanice. În mare, aceste contacte au pus bazele viitoarelor alianțe și coaliții antihitleriste. Dintre politicienii responsabili, cu vederi largi, s-a evidențiat Winston Churchill, care, în pofida cunoscutei antipatii față de URSS, se pronunța și înainte pentru colaborarea cu ea. Încă din mai 1939, în Camera Comunelor, el a declarat: ”Ne vom afla într-un pericol de moarte dacă nu vom fi în stare să creăm o mare alianță împotriva agresiunii. Ar fi cea mai mare prostie dacă am respinge o firească colaborare cu Rusia Sovietică”. Deja, după izbucnirea acțiunilor militare în Europa – la întâlnirea cu I. Maiski, din 6 noiembrie 1939 – el spus, confidențial: ”…Între Marea Britanie și URSS nu există nici un fel de contradicții serioase și, prin urmare, nu există motive pentru relații tensionate și nesatisfăcătoare. Guvernul britanic… ar dori să dezvolte… relații comerciale. De asemenea, ar fi dispus să discute orice alte măsuri, capabile să contribuie la îmbunătățirea relațiilor reciproce”.

”Al Doilea Război Mondial nu s-a întâmplat brusc, nu a început pe neașteptate sau fără nici un motiv. Iar agresiunea Germaniei împotriva Poloniei nu a fost neașteptată. Ea a fost rezultatul unei serii întregi de tendințe și factori ale politicii mondiale din acele vremuri. Toate evenimentele de dinainte de război s-au aliniat într-un singur lanț fatal. Dar, desigur, principalii factori care au predeterminat una dintre cele mai mari tragedii din istoria omenirii au fost egoismul statelor, lașitatea, încurajarea agresorului care devenea tot mai puternic, dar și faptul că elitele politice nu erau disponibile pentru a găsi un compromis.

Din această cauză, este necinstit să afirmi că vizita de două zile la Moscova a ministrului nazist al afacerilor externe Ribbentrop a fost principala cauză a izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. Într-o oarecare măsură, toate marile state poartă partea lor de responsabilitate pentru începutul lui. Fiecare dintre ele a comis greșeli fatale, crezând, cu aroganță, că îi va putea păcăli pe ceilalți, asigurând avantaje unilaterale doar pentru sine sau că va fi ferit de catastrofa mondială ce se apropia. Iar această miopie, refuzul de a crea un sistem colectiv de securitate a costat milioane de vieți omenești și pierderi uriașe.

Scriu aceasta fără nicio intenție de a-mi asuma rolul de judecător, de a acuza sau de a justifica pe cineva, ca să nu mai spunem despre a începe o nouă etapă a confruntării informaționale internaționale pe câmpul istoriei, care poate conduce la conflicte între țări și popoare. Cred că cercurile științifice – cu larga participare a respectabililor istorici din diferite țări ale lumii – trebuie să găsească o evaluare echilibrată a ceea ce s-a întâmplat. Toți avem nevoie de adevăr și de obiectivitate. În ceea ce mă privește, întotdeauna i-am încurajat pe colegi să dezvolte un dialog calm, deschis, bazat pe încredere, pentru a evalua în mod autocritic și imparțial trecutul comun. O asemenea abordare va oferi posibilitatea de a nu repeta greșelile comise în trecut și va garanta o dezvoltare pașnică și de succes în anii următori.

În același timp, mulți dintre partenerii noștri nu sunt, deocamdată, pregătiți pentru o activitate comună. Dimpotrivă, urmărind propriile obiective, ei sporesc numărul și amploarea atacurilor informaționale asupra țării noastre, încercând să ne determine să venim cu scuze și cu sentimente de vinovăție, adoptând declarații profund ipocrite și motivate politic. Ca exemplu, rezoluția “Cu privire la importanța păstrării memoriei istorice pentru viitorul Europei”, aprobată de către Parlamentului European la 19 septembrie 2019, acuză direct URSS, alături cu Germania nazistă, de implicare în declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. Bineînțeles, rezoluția nu conține nicio o mențiune referitor la München.

Cred că acest gen de hârtii – nu pot numi această rezoluție drept document – au scopul evident de a provoca un scandal și reprezintă reale și periculoase amenințări. Doar a fost aprobată de un organism foarte respectat! Și, ce a demonstrate acesta? Oare, n-ar fi trist să spun: o politică deliberat menită să distrugă ordinea mondială postbelică, a cărei creare a fost o problemă de onoare și de responsabilitate a statelor, unii dintre reprezentanții cărora au votat, astăzi, pentru această declarație falsă. Și, prin urmare, au atentat la concluziile Tribunalului de la Nürnberg, la eforturile comunității mondiale, care, după anul Victoriei, 1945, a înființat instituții internaționale universale. Reamintesc, în această privință, că însuși procesul de integrare europeană, în cadrul căruia au fost create structurile corespunzătoare – inclusiv Parlamentul European – a devenit posibil numai datorită învățămintelor trase din trecut, evaluărilor sale juridice și politice clare. Și, cei care pun, intenționat, acest consens sub semnul întrebării subminează bazele întregii Europe postbelice.

Pe lângă amenințarea față de principiile fundamentale ale ordinii mondiale, există aici și o latură morală. Batjocura, luarea în râs a memoriei nu este altceva decât o ticăloșie. Ticăloșia poate fi intenționată, ipocrită și pe deplin conștientă atunci când, în declarațiile cu privire la cea de-a 75-a aniversare a sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, se enumeră toți membrii coaliției antihitleriste, cu excepția URSS. Ticăloșia poate fi lașă atunci când se demolează monumentele ridicate în onoarea luptătorilor împotriva nazismului și acțiunile rușinoase sunt justificate cu sloganuri false de luptă împotriva unei ideologii nedorite și a presupusei ocupații. Ticăloșia poate fi sângeroasă atunci când cei care se opun neo-naziștilor și moștenitorilor lui Bandera sunt uciși și arși. Repet, ticăloșia se manifestă în diferite moduri, dar, din acest motiv, nu încetează să fie dezgustătoare.

Uitarea lecțiilor istoriei, în mod inevitabil, se plătește scump. Vom apăra ferm adevărul bazat pe faptele istorice confirmate de documente și vom continua să vorbim cinstit și imparțial despre evenimentele din cel de-al Doilea Război Mondial. Acestui scop servește și un amplu proiect pentru crearea, în Rusia, a celei mai mari colecții de documente de arhivă, filme și materiale foto referitor la istoria celui de-al Doilea Război Mondial și la perioada premergătoare războiului.

O astfel de activitate se desfășoară, deja. La elaborarea acestui material au fost folosite multe dintre noile materiale recent descoperite și desecretizate. Iată de ce pot afirma, cu toată responsabilitatea: nu există documente de arhivă care să confirme suspiciunea potrivit căreia URSS ar fi intenționat să pornească un război preventiv împotriva Germaniei. Da, Comandamentul forțelor armate sovietice se ghida, într-adevăr, după o doctrină ce presupunea, în caz de agresiune, o rapidă respingere a acțiunilor inamicului Armatei Roșii, trecerea acesteia în ofensivă și ducerea războiului pe teritoriul inamicului. ”Dar, asemenea planuri strategice nu presupuneau vreo intenție de a ataca Germania în mod preventiv”.

Desigur, astăzi, istoricii au la dispoziție documente de planificare militară, directive ale statelor majore sovietic și german. În cele din urmă, știm cum s-au desfășurat evenimentele în realitate. De la înălțimea acestei cunoștințe, mulți vorbesc despre acțiuni, greșeli, gafe ale conducerii militar-politice a țării. Voi spune un lucru în această privință: pe lângă un flux imens de dezinformare de diferite tipuri, liderii sovietici primeau și informații reale despre agresiunea nazistă în pregătire. Și, în lunile premergătoare războiului, aceștia au făcut demersuri pentru creșterea pregătirii de luptă a țării, inclusiv o mobilizare parțială discretă pentru instruire, redislocarea formațiunilor și a rezervelor din districtele militare interne spre granițele vestice.

Războiul nu a venit chiar neașteptat – îl așteptau, se pregăteau pentru el. Dar, lovitura nazistă era de o putere distructivă fără precedent în istorie. La 22 iunie 1941, Uniunea Sovietică s-a confruntat cu cea mai puternică, mobilizată și antrenată armată din lume, pentru care lucra potențialul industrial, economic și militar din aproape toată Europa. La această invazie mortală au luat parte nu numai Wehrmachtul, dar și sateliții Germaniei, contingentele militare ale multor alte state de pe continentul european.

Cele mai serioase înfrângeri din 1941 au adus țara în pragul catastrofei. Forța de luptă și controlul s-au refăcut cu mijloace extreme – mobilizare generală, intensificarea tuturor eforturilor statului și ale poporului. În vara anului 1941, sub focul inamicului, a început evacuarea a milioane de oameni, a sutelor de fabrici și uzine, în estul țării. Producția de arme și muniție, care a început să ajungă pe front încă în prima iarnă, a fost desfășurată în cel mai scurt timp, iar, în 1943, ritmul ei îl depășea pe cel al Germaniei și al aliaților ei. Într-un an și jumătate, oamenii sovietici au realizat ceea ce se părea un lucru imposibil – atât pe front, cât și în spatele frontului. Și până în zilele noastre este greu de a conștientiza, înțelege și imagina câte eforturi incredibile, cât curaj și spiritul de abnegație au necesitat aceste realizări mărețe.

Uriașa forță a poporului sovietic, unit de dorința de a-și apăra Patria, s-a ridicat împotriva puternicei, înarmată până în dinți, indiferentei mașinării cotropitoare naziste. Poporul s-a ridicat pentru a se răzbuna pe dușmanul care a distrus, a călcat în picioare viața pașnică, planurile și speranțele oamenilor.

Desigur, în decursul acestui îngrozitor și sângeros război, unii au fost cuprinși de disperare și deznădejde, au fost cazuri de trădare și dezertări. Scindarea cruntă provocată de revoluție și de Războiul Civil, de nihilismul, luarea în derâdere a istoriei naționale, a tradițiilor și credințelor pe care au dorit să le impună, în special în primii ani după venirea la putere a bolșevicilor – toate astea au influențat… Dar, atitudinea majorității absolute a cetățenilor sovietici și a concetățenilor care trăiau în străinătate a fost alta – aceea de a păstra și de a apăra Patria. A fost un impuls adevărat și de nestăvilit. Oamenii au căutat sprijin în adevăratele valori patriotice.

”Strategii” naziști erau convinși că un imens stat multietnic poate fi cu ușurință îngenunchiat. Ei credeau că izbucnirea bruscă a războiului, caracterul lui nemilos și greutățile insuportabile vor acutiza inevitabil relația interetnică, iar țara va putea fi ruptă în bucăți. Hitler a declarat, fără echivoc: “Politica noastră față de popoarele care populează întinderile vaste ale Rusiei ar trebui să fie de a încuraja orice formă de dezacord și de scindare.”

Dar, încă din primele zile a devenit clar că planul naziștilor a eșuat. Cetatea de la Brest a fost apărată până la ultima picătură de sânge de către reprezentanții a peste 30 de naționalități. În toate etapele războiului – și în bătăliile majore, decisive și în apărarea fiecărui cap de pod, a fiecărui metru din pământul natal – vedem exemple ale unei asemenea unități.

Pentru milioanele de oameni evacuați, regiunea Volgăi și Uralii, Siberia și Orientul Îndepărtat, republicile Asiei Centrale și ale Transcaucazului au devenit casa lor. Localnicii împărțeau cu ei tot ce aveau, îi susțineau prin tot ce puteau. Prietenia popoarelor, ajutorul lor reciproc au devenit pentru inamic o adevărată fortăreață indestructibilă.

Indiferent cine ar încerca să demonstreze, astăzi, contrariul – Uniunea Sovietică și Armata Roșie au avut cea mai importantă și determinantă contribuție la înfrângerea nazismului. Au fost eroi care, încercuiți de dușman, au luptat până la ultimul la Belostok și Moghiliov, Uman și Kiev, Viazma și Harkov. Au mers, în ofensivă, lângă Moscova și Stalingrad, Sevastopol și Odessa, Kursk și Smolensk. Au eliberat Varșovia, Belgradul, Viena și Praga. Au luat cu asalt Keningsbergul și Berlinul.

Luptăm pentru adevărul autentic, neînfrumusețat și albit, despre acest război. Acest adevăr național, omenesc, aspru, amar și necruțător, ne-a fost transmis nouă de către scriitorii și poeții care au trecut prin focul și iadul încercărilor de pe front. Pentru generația mea, precum și pentru alte generații, povestirile și romanele lor, ”proza locotenenților” și poeziile pătrunzătoare au lăsat în suflet o urmă de neșters, transmițându-ne o obligație morală, un testament – să-i onorăm pe veteranii care au făcut tot posibilul de dragul Victoriei, să-i pomenim pe cei care au murit pe câmpul de luptă.

Și astăzi, ne zguduie versurile simple și mari în esența lor, din poezia lui Aleksandr Tvardovski, “Am fost ucis lângă Rjev”, dedicată participanților la bătălia sângeroasă și crâncenă a Marelui Război pentru Apărarea Patriei de pe secțiunea centrală a frontului sovieto-german. Numai în timpul luptelor pentru orașul Rjev și Ieșitura Rjev, în perioada între octombrie 1941 și martie 1943, Armata Roșie a pierdut, inclusiv cu cei răniți și dispăruții, 1 342 888 de persoane. Aduc aceste cifre cumplite și tragice, încă departe de a fi cifre complete, culese prin surse arhivistice – pentru prima dată, aducând un omagiu faptei eroice a eroilor cunoscuți și necunoscuți, despre care, în anii de după război, din diferite motive, se vorbea nemeritat și nedrept de puțin sau se tăcea complet.

Vă consemnez încă un document. Acesta este raportul Comisiei Internaționale pentru Reparații Germane, condusă de I. Maiski, întocmit în februarie 1945. Sarcinile comisiei includeau și elaborarea formulei conform căreia Germania învinsă trebuia să compenseze daunele pricinuite puterilor învingătoare. Comisia a ajuns la următoarea concluzie: „Cantitatea de soldați/zile consumate de Germania pe frontului sovietic depășește cifra respectivă pe toate celelalte fronturi aliate de cel puțin 10 ori. Frontul sovietic antrena, de asemenea, patru cincimi din tancurile germane și aproximativ două treimi din avioanele germane.” În general, ponderea Uniunii Sovietice din toate eforturile militare ale coaliției anti-hitleriste ajunge aproape la 75%. De-a lungul anilor de război, Armata Roșie a “măcinat” 626 de divizii ale țărilor “Axei”, dintre care 508 sunt cele germane.

La 28 aprilie 1942, Roosevelt, în discursul său către națiunea americană, a declarat: „Trupele rusești au distrus și continuă să distrugă mai multă forță de muncă, aeronave, tancuri și tunuri ale inamicului nostru comun decât toate celelalte națiuni luate împreună.” Churchill, într-un mesaj către Stalin, la 27 septembrie 1944, scria că “tocmai armata rusă a fost cea care i-a scos mațele mașinii militare germane…”.

Această evaluare a avut răsunet viu, în întreaga lume. Pentru că aceste cuvinte conțin acel mare adevăr pe care nimeni nu l-a pus, atunci, la îndoială. Aproape 27 de milioane de cetățeni sovietici au căzut pe fronturi, în prizonieratul german, au murit de înfometare și sub bombardamente, în ghetouri și în camerele de gazare din lagărele morții naziste. URSS a pierdut fiecare al șaptelea dintre cetățenii ei, Regatul Unit – pe fiecare al 127-lea, iar Statele Unite – pe fiecare al 320-lea. Din păcate, acest număr al pierderilor cele mai grele și irecuperabile ale Uniunii Sovietice nu este definitiv. Trebuie continuată munca minuțioasă de stabilire a numelor și a sorții celor morți – soldați ai Armatei Roșii, partizani, cei care au activat în ilegalitate, prizonieri de război și deținuți din lagărele de concentrare, precum și cetățeini uciși de escadroanele morții. Este datoria noastră. Și, în acest proces, un rol aparte îl joacă echipele de căutare, mișcările militar-patriotice și de voluntari, inclusiv proiectele precum baza electronică de date ”Memoria poporului”, care conține documente de arhivă. Și, desigur, trebuie o strânsă colaborare internațională pentru rezolvarea acestei misiuni umanitare.

Eforturile tuturor țărilor și popoarelor care luptau cu un dușman comun duceau către victorie. Armata britanică își apăra patria de invazie, se lupta cu naziștii și cu sateliții lor în Marea Mediterană, în Africa de Nord. Trupele americane și britanice eliberau Italia, deschideau cel de-al Doilea Front. Statele Unite au dat lovituri puternice și zdrobitoare agresorului din Pacific. Ne amintim de sacrificiile colosale ale poporului chinez și rolul lui uriaș în distrugerea militariștilor japonezi. Să nu uităm de ostașii “Franței Luptătoare”, care nu au recunoscut capitularea rușinoasă și au continuat să lupte cu naziștii.

De asemenea, vom fi întotdeauna recunoscători pentru ajutorul pe care ni-l acordau aliații, asigurând Armata Roșie cu muniție, materii prime, alimente și echipamente tehnice. Acest ajutor a fost substanțial – aproximativ șapte la sută din volumul total al producției militare a Uniunii Sovietice.

Nucleul coaliției antihitleriste a început să se contureze imediat după atacul asupra Uniunii Sovietice, când Statele Unite și Marea Britanie au sprijinit-o necondiționat în lupta împotriva Germaniei hitleriste. În timpul Conferinței de la Teheran, din 1943, Stalin, Roosevelt și Churchill au format o alianță a marilor puteri, au convenit asupra elaborării diplomației de coaliție, a strategiei comune în lupta împotriva amenințării mortale comune. Liderii Marii Troici aveau o înțelegere clară că unirea potențialelor industriale, de resurse și militare ale URSS, SUA și ale Marii Britanii va crea o superioritate incontestabilă asupra inamicului.

Uniunea Sovietică își respecta pe deplin obligațiile față de aliați și întindea întotdeauna o mână de ajutor. Armata Roșie sprijinea debarcarea trupelor anglo-americane în Normandia, desfășurând operațiunea de mari proporții, ”Bagration”, în Belorussia, iar, în ianuarie 1945, croindu-și calea spre fluviul Oder, a pus cruce ultimei ofensive puternice a Wehrmacht-ului pe Frontul de Vest, în Ardennes. Iar, la trei luni de la victoria asupra Germaniei, URSS, în deplină conformitate cu acordurile de la Yalta, a declarat război Japoniei și a distrus armata Kwantung, care număra peste un milion de militari.

Încă din iulie 1941, conducerea sovietică a anunțat că ”scopul războiului împotriva Germaniei fasciste nu a fost doar să elimine amenințarea apărută asupra URSS, ci și să ajute toate popoarele Europei care suferă de pe urma jugului fascismului german. Spre jumătatea anului 1944, inamicul a fost, practic, expulzat din aproape tot teritoriul sovietic. Cu toate acestea, inamicul trebuia să fie distrus în bârlogul său. Prin urmare, Armata Roșie și-a început misiunea eliberatoare în Europa, a salvat națiuni întregi de la distrugere și înrobire, precum și de groaza Holocaustului. A salvat, cu prețul sutelor de mii de vieți ale soldaților sovietici.

Este important să nu uităm de enorma asistență materială pe care URSS a oferit-o țărilor eliberate, pentru eliminarea amenințării foamei și pentru reconstruirea economiei și a infrastructurii. Acest lucru a fost făcut într-un moment în care cenușa războiului se întindea pe mii de kilometri, de la Brest până la Moscova și Volga. De exemplu, în mai 1945, guvernul austriac a cerut URSS să ofere produse alimentare pentru că ”nu știa cum să-și hrănească populația în următoarele șapte săptămâni rămase până la o nouă recoltă”. Cancelarul federal al guvernului interimar al Republicii Austria, Karl Renner, a numit acordul conducerii sovietice pentru a trimite alimentele drept ”un act salvator” pe care ”austriecii nu îl vor uita niciodată”.

Aliații au creat în comun Tribunalul Militar Internațional, menit să-i pedepsească pe criminalii politici și de război naziști Deciziile sale oferă calificări legale clare pentru asemenea crime împotriva umanității, precum genocidul, purificările etnice și religioase, antisemitismul și xenofobia. Tribunalul de la Nürnberg i-a condamnat direct și fără echivoc pe complicii naziștilor, colaboraționiștii de diferite feluri.

Fenomenul rușinos al colaboraționismului s-a manifestat în toate țările europene. Figuri precum Petain, Quisling, Vlasov, Bandera, acoliții și adepții lor, chiar dacă pozau în luptători pentru independența națională sau pentru eliberarea de comunism, nu sunt decât trădători și călăi. În monstruozitatea lor, ei și-au depășit frecvent stăpânii. În dorința lor de a servi în detașamentele speciale de pedeapsă, ei îndeplineau cu plăcere cele mai inumane și canibalice ordine. Ei poartă responsabilitatea pentru incidente sângeroase, precum execuțiile de la Babii Iar și masacrul de la Volîn, pentru incendierea localității Hatîn, pentru lichidarea evreilor în Lituania și Letonia.

Și astăzi, poziția noastră rămâne neschimbată – acțiunile criminale ale complicilor naziștilor nu pot fi justificate, pentru ele nu există termen de expirare. De aceea, trezește nedumerire faptul că, în unele țări, oameni mânjiți de colaborarea cu naziștii sunt, deodată, puși la egalitate cu veteranii celui de-al Doilea Război Mondial. Cred că este inadmisibil să pui semnul egalității între eliberatori și ocupanți. Iar eroizarea complicilor naziștilor nu poate fi privită decât ca o trădare a memoriei părinților și bunicilor noștri. Trădarea acelor idealuri care au unit popoarele în lupta împotriva nazismului.

Atunci, liderii URSS, SUA și ai Marii Britanii s-au confruntat – fără a exagera – cu o sarcină istorică. Stalin, Roosevelt și Churchill reprezentau țări cu ideologii, aspirații statale, interese și culturi diferite, dar au arătat o mare voință politică, s-au ridicat deasupra contradicțiilor și părtinirilor și au pus în prim-plan adevăratele interese ale lumii. Drept urmare, au reușit să ajungă la un acord și la o soluție din care a câștigat întreaga omenire.

Statele învingătoare ne-au lăsat un sistem devenit chintesența căutărilor intelectuale și politice a câtorva generații. Suita de conferințe – de la Teheran, Yalta, San Francisco și Potsdam – au pus bazele lumii unde, timp de 75 de ani, nu au fost războaie globale, în pofida celor mai acute divergențe.

Revizionismul istoric, în special pe tema celui de-al Doilea Război Mondial și a rezultatului lui, ale cărui manifestări se observă acum în Occident, reprezintă un pericol, pentru că denaturează în mod grosolan și cinic înțelegerea principiilor dezvoltării pașnice, consfințite la conferințele de la Yalta și San Francisco. Principala reușită istorică a întâlnirii de la Yalta și a altor decizii ale acelor vremuri este acordul privind crearea unui mecanism care să permită marilor puteri să reglementeze disensiunile, fără să iasă din cadrul diplomației.

Secolul al XX-lea a adus conflictele globale, atotcuprinzătoare, iar, în 1945, au intrat pe arenă și armele nucleare capabile să distrugă Pământul fizic. Cu alte cuvinte, reglementarea disputelor cu ajutorul forței a devenit nepermis de periculoasă. Iar învingătorii din cel de-al Doilea Război Mondial înțelegeau acest lucru. Realizau și erau conștienți de responsabilitatea pe care o poartă față de omenire.

De experiența tristă a Ligii Națiunilor s-a ținut cont în 1945. Structura Consiliului de Securitate al ONU a fost astfel elaborată încât să confere garanțiilor de securitate cât mai multă concretețe și eficiență. Așa a apărut instituția membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate și dreptul de veto, ca privilegiu al acestora și responsabilitate.

Ce este dreptul de veto în Consiliul de securitate al ONU? Pe înțelesul tuturor, este singura alternativă rațională la o confruntare directă a celor mai importante state. Este declarația uneia dintre cele cinci puteri că una sau alta dintre decizii este pentru ea inacceptabilă, contravine intereselor și viziunii ei privind o abordare corectă. Iar, celelalte țări, chiar dacă nu sunt de acord, adoptă o astfel de poziție ca un fapt împlinit, renunțând la tentativa de a transpune în viața năzuințele lor unilaterale. Cu alte cuvinte, mai trebuie căutat, într-un fel sau altul, compromisul.

Noua confruntare mondială a început aproape imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial și, din când în când, a avut un caracter deosebit de aprig. Iar, faptul că Războiul Rece nu a degenerat în al treilea război mondial a confirmat în mod convingător eficacitatea acordurilor încheiate de Marea Troică. Regulile de conduită, convenite în momentul înființării ONU, au permis, pe viitor, reducerea la minim a riscurilor și menținerea sub control a stării de confruntare.

Desigur, acum observăm cum sistemul ONU lucrează în tensiune și nu atât de eficace precum ar fi putut. Dar, ONU continuă să-și îndeplinească principala sa funcție. Principiile activității Consiliului de Securitate al ONU reprezintă un mecanism unic de prevenire a unui mare război sau a unui conflict global.

Apelurile ce s-au făcut auzite destul de des, în ultimii ani, în favoarea anulării dreptului de veto, de a-i priva pe membrii permanenți ai Consiliului de Securitate de oportunitățile lor speciale sunt, în realitate, iresponsabile. Pentru că, dacă se va întâmpla așa, Organizația Națiunilor Unite se va transforma, de fapt, în aceeași Ligă a Națiunilor – o adunare pentru discuții sterile, lipsită de orice pârghii de influență asupra proceselor mondiale; cum s-a terminat totul, se știe. Tocmai de aceea, puterile învingătoare au abordat ideea formării noului sistem al ordinii mondiale cu maximă seriozitate, pentru a nu repeta greșelile predecesorilor.

Crearea sistemului contemporan de relații internaționale reprezintă unul dintre cele mai importante rezultate ale celui de-al Doilea Război Mondial. Chiar cele mai insurmontabile divergențe – geopolitice, ideologice, economice – nu ne privează de posibilitatea de a căuta forme de coexistență și interacțiune pașnice, dacă există dorință și voință în acest sens. Lumea traversează astăzi vremuri destul de neliniștite. Totul se schimbă – de la raportul de forțe și influență pe arena mondială, la bazele de viață – sociale, economice și tehnologice – ale societăților, țărilor și chiar ale continentelor. În trecut, schimbări de o asemenea amploare nu au avut, practic, loc, fără mari conflicte armate, fără o confruntare de forță pentru construirea unor noi ierarhii globale. Grație înțelepciunii și clarviziunii liderilor politici ai puterilor aliate, a devenit posibilă crearea unui sistem care previne manifestările extreme ale unei asemenea rivalități obiective, care este, istoricește, proprie dezvoltării lumii.

”Datoria noastră – a tuturor celor care își asumă responsabilitatea politică și, înainte de toate, a reprezentanților statelor învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial – rezidă în a garanta că sistemul nostru va fi păstrat și îmbunătățit… Astăzi, ca și în 1945, esențial este să dăm dovadă de voință politică și să dezbatem viitorul împreună. Colegii noștri, domnii Xi Jinping, Macron, Trump și Johnson – au susținut inițiativa Rusiei de a organiza o întrevedere a celor cinci puteri nucleare, membre permanente ale Consiliului de Securitate al ONU. Le suntem recunoscători și sperăm că o asemenea întrevedere personală se va desfășura cât se poate de curând.

Cum vedem noi ordinea de zi a viitorului summit? După părerea noastră, înainte de orice, ar fi util de analizat pașii de dezvoltare a începuturilor colective în afacerile mondiale, de discutat deschis problemele legate de menținerea păcii, consolidarea securității globale și regionale, controlul asupra armamentului strategic, de eforturile comune în combaterea terorismului, extremismului, a altor provocări și amenințări actuale.

O temă separată a ordinii de zi a întâlnirii o constituie situația din economia globală, cu accent pe depășirea crizei economice provocate de pandemia de coronavirus. Țările noastre adoptă măsuri fără precedent pentru protejarea sănătății și a vieții oamenilor, cu programe de susținere a cetățenilor care au ajuns în situații de viață dificile. Dar, numai de capacitatea noastră de a lucra împreună și convenit, ca adevărați parteneri, depinde cât de grele vor fi consecințele pandemiei, cât de rapid va ieși economia globală din recesiune. Cu atât mai mult, economia nu trebuie transformată într-un instrument de presiune și confruntare. Printre temele care se cer dezbătute se numără apărarea mediului înconjurător și lupta împotriva schimbărilor climatice, dar și asigurarea securității spațiului informațional global.

Ordinea de zi propusă de Rusia pentru preconizatul summit ”al celor cinci” este deosebit de importantă și actuală atât pentru țările noastre, cât și pentru întreaga lume. Și, la toate punctele, noi avem idei și inițiative concrete.

Nu există nici o îndoială că summitul Rusia, China, Franța, SUA și Marea Britanie va juca un rol major în găsirea răspunsurilor comune la provocările și amenințările momentului, demonstrând atașamentul comun la spiritul de alianță, la acele idealuri umaniste și valori supreme pentru care, umăr lângă umăr, au luptat părinții și bunicii noștri.

Bazându-ne pe memoria comună a istoriei, putem și trebuie să avem încredere unul în celălalt. Acest lucru va servi drept fundament solid pentru negocieri de succes și acțiuni convenite de dragul consolidării stabilității și securității pe planetă, de dragul prosperității și bunăstării tuturor statelor. Fără nici o exagerare, aceasta este datoria noastră comună și responsabilitatea noastră în fața lumii, în fața actualelor și viitoarelor generații.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *