Aspectele planetare – distanțele dintre planete – și rolul lor în astrologie (II)

Aspectele planetare – distanțele dintre planete – și rolul lor în astrologie (II)

Continuăm să vorbim despre aspectele planetare. Valoarea aspectelor depinde de natura planetelor pe care le pun în legătură, de ecartul lor, eficacitatea lor maximă fiind atunci când acesta e nul, distanţa unghiulară fiind exact cea care defineşte aspectul respectiv. Aplicaţiile prevalează întotdeauna asupra separaţiilor. Este evident, că planetele rapide formează aspecte mai numeroase şi de durată mai scurtă.

D. G. G.

Aspectele formate între planetele mai lente (cele situate la exteriorul sistemului solar) durează mai mult timp. De pildă, Neptun în sextil cu Pluton a început în 1940 şi va ţine până  în 2010.

Aspectele sunt importante în compararea temelor astrale, operaţie care se face prin suprapunerea lor – sinastria – evidenţiindu-se tocmai aspectele dintre planetele din fiecare temă.

Aspectele au fost menţionate încă de Ptolomeu, dar Kepler e primul care formulează o teorie a ansamblului aspectelor. El a pornit de la împărţirea cercului:

360 :  1 = 360   – conjuncţia;

360 :  2 = 180   – opoziţia;

360 :  3 = 120   – trigonul;

360 :  4 =   90   – quadratura (careul);

360 :  5 =   72   – quintilul;

360 :  6 =   60   – sextilul;

360 :  8 =   45   – semicareul (octilul);

360 :10 =   36   – decilul;

360 :12 =   30   – semisextilul (dodectilul).

Kepler  considera aspectele ca armonice sau benefice (conjuncţia00, trigonul1200, sextilul600, semisextilul300, quincunxul1500) sau ca disonante sau malefice (opoziţia1800, quadratura900, semicareul450, sesquicareul1350). Din nefericire, graţie autoriăţii lui Kepler, această dihotomie simplicatoare a făcut epocă, devenind o dogmă adânc înrădăcinată în mentalitate practicienilor astrologi.

Morin de Villefranche şi Antoine de Villon au mai nuanţat lucrurile relativizând întrucâtva caracterul benefic sau malefic al unui aspect. Eficacitatea aspectelor e rezultanta mai multor factori variabili, care puteau fi quantificaţi printr-o serie de punctaje care li se acordau fiecăruia, urmând ca apoi, prin însumare să rezulte un coeficient ce permitea aprecierea finală. Puterea unui aspect depindea de ecartul său, de natura planetelor respective, de dispoziţia lor, de Casa şi semnul zodiacal  în cădea aspectul, de caracterul său stâng sau drept etc. Desigur, distincţia maniheistă benefic-malefic era menţinută, dar într-o formă mai atenuată. Aspectele benefice era întărite sau slăbite, iar cele malefice, diminuate sau agravate. După Morin de Villefranche, o planetă e benefică sau malefică prin natura ei (Venus, Iupiter, respectiv, Marte, Saturn), cât prin dispozi¡ia ei în cadrul temei astrale.

Dispoziţia e rezultanta stării cereşti şi terestre a planetei, împreună cu forţa ei. Starea cerească e determinată de poziţia în semnele zodiacale, cea mai favorabilă fiind în domiciliul ei. Când nu e întrunită această condiţie, se ţine seama de dispoziţia guvernorului şi de relaţiile cu el, adică, de aspecte. De asemenea, se făcea o apreciere generală aupra numărului de aspecte cu alte planete şi de importanţa lor. Conjuncţia cu anumite stele fixe oferea uneori, un supliment de punctaj. Starea terestră era dată de poziţia în Case, care se împărţeau în faste şi nefaste. Însumarea coeficienţilor stării cereşti şi terestre, permitea determinarea stării planetei, ca atare. Forţa planetei se calcula în raport cu mişcarea ei directă sau retrogradă, cu viteza ei, cu poziţia ei raport cu Soarele, cu eventuala trecere peste nodurile ei etc. Însumate starea şi forţa unei planete, dădeau dispoziţia ei. Acest procedeu era desigur, greoi, rigid şi oarecum mecanic, dorită accentului pe latura cantitativă.

O serie de astrologi moderni, precum James Wemyss, C. E. O. Carter, Bernard Blanchet, Jean Carteret, Hades, au scris cărţi tratând numai problema aspectelor. De asemenea, H. C. Gouchon obişnuia să stabilească aspectul cel mai frecvent din totalul aspectelor unei teme, propunand un fel de „tipologie“ a temelor pe acest criteriu. Dacă aspectele reprezintă nişte distanţe unghiulare specifice, trebuie să reamintim că aceste raporturi există doar în planul eclipticii, fiind până la urmă, nişte valori semnificative pe care le poate lua diferenţa dintre longitudinile a două planete. Este vorba deci, doar de una din coordonatele unei planete. În desenul de mai jos, este figurat sistemul de referinţă utilizat în cosmografie: – dacă cercul orizontal e cel al eclipticii, atunci coordonatele planetei A sunt: longitudinea λ = Oa şi latitudinea β = Aa;

– dacă cercul orizonal e cel al equatorului (conţinut într-un plan înclinat cu un unghi φ = 23027’ , faţă de cel al eclipticii), atunci coordonatele sunt: ascensiunea dreaptă (Ascensio Recto) AR = Oa şi declinaţia δ = Aa.

În reprezentarea cerului de naştere (adică, a horoscopului) sistemul de referinţă este ecliptica împărţită în cele 12 sectoare egale, care formează zodiacul solar. De la originea 00 Berbec (punctul vernal) se măsoară longitudinile planetelor, fixându-se poziţiile lor exacte în momentul naşterii. Acestea însă, nu-s decât proiecţiile pe cercul eclipticii ale poziţiilor planetelor, care se rotesc fiecare pe orbitele lor, cu excepţia Soarelui care în mişcarea sa aparentă se deplasează chiar pe cercul eclipticii, toate poziţiile sale fiind deci, conţinute în planul acesteia. Cum  orbitele planetare sunt înclinate faţă de planul eclipticii, rezultă că planetele vor avea şi o coordonată – latitudinea, care exprimă distanţa lor faţă de planul eclipticii, în timp ce coordonata cealaltă – longitudinea – este arcul măsurat pe ecliptică de la origine(punctul γ sau vernal, 00 Berbec) până la intersecţia cu planul vertical cere trece prin poziţia în spaţiu a planetei A. Această longitudine şi latitudine sunt coordonatele cereşti  ale unui astru şi nu trebuie confundate cu latitudinea şi longitudinea terestră, care reprezintă coordonatele unui punct de pe suprafaţa Pământului, date de meridiane şi paralele. În efemeride (tabelele de coordonate ale planetelor), în afară de longitudinea planetelor în sistemul geocentric este dată şi declinaţia lor, care este o coordonată equatorială. Tot în efemeride, sunt indicate într-un tabel aparte, numit aspectarium, aspectele planetelor în ordinea producerii lor. Două planete cu aceiaşi declinaţie, se consideră că sunt într-un aspect echivalent cu o conjuncţie, dar mai slabă. Acest raport se numeşte paralel . Când au aceiaşi valoare absolută a declinaţiei, dar cu semne diferite, în sensul că o planetă e deasupra planului equatorial, iar alta cu aceiaşi distanţă, dedesubtul său, se consideră că ele sunt întru-un aspect similar cu o opoziţie, dar mai slabă, numit contraparalel x. Ţinând seama de poziţia în spaţiu a planetelor este necesar să se analizeze mai îndeaproape aspectul conjuncţie. Am discutat deja despre situaţia planetelor interioare (Mercur, Venus) în conjuncţie cu Soarele: prin convenţie când se scrie de pildă, înseamnă – conjuncţie inferioară, iar însemnă – conjuncţie superioară, distincţie necesară, chiar dacă la nivelul interpretării, din păcate, nu se face vreo deosebire. Când Soarele şi o planetă se află în apropierea nodurilor ei (punctele de intersecţie ale cercului orbital cu ecliptica), conjuncţia devine occultaţie (acoperire) şi se marchează printr-un semn aparte. Conjuncţia şi opoziţia unei planete cu Soarele se numeşte sizigie; termenul însă, s-a încetăţenit pentru Lună.

Când Luna se plasează între Soare şi Pământ, la Lună nouă, se poate produce eclipsa de Soare parţială sau totală.

Când Luna intră în conul de umbră format îndărătul Pământului de către razele solare, se produce eclipsa de Lună parţială sau totală  sau eclipsa penumbrală.

Fenomenul este arhicunoscut din manualele de astronomie, încât nu mai reproduc desenele care-l ilustreazå schematic. Ambele tipuri de eclipse se produc în momentul când Luna şi Soarele se află în proximitatea nodurilor lunare (intersecţiile orbitei lunare cu ecliptica). Datorită retrogradării nodurilor, eclipsele se produc cam la intervale de 6 luni .

Numărul maxim de eclipse pe an e de 7 (5 de Soare şi două de Lună sau 4 de Soare şi 3 de Lună). Eclipsele totale sunt rare. Chaldeenii au calculat ciclul lui Saros de 18 ani şi 11 zile (sau 6585 zile) care aducea în aceleaşi poziţii relative, Soarele, Luna şi axa nodurilor, producându-se cu aceleaşi caracteristici şi cu aceiaşi durată. (Ciclul Saros actual a debutat la 24 oct. 1995, reluându-se la 4 noiembrie 2013.)

În astrologie, eclipsele sunt considerate nocive, mai ales dacă-s la AS. Cel mai mult sunt însă luate în seamă, în astrologia mondială.

În cazul conjuncţiei cu Soarele, se numeşte cazimi (în inima Soarelui), situaţia când ea are un ecart <16’, influen¡a planetei fiind întărită, spre deosebire de situaţia în care ecartul conjuncţiei e cuprins între 16’ şi 8030’ (50 pentru Mercur, Venus), când se spune că planeta e arsă (combustă), infuenţa ei fiind diminuată de Soare. (A nu se confunda cu calea combustă, care e un interval de zodiac cuprins între 130 Balanţă şi 90 Scorpion). Datorită frecvenţei, conjuncţiile Mercur-Soare şi Venus-Soare devin puțin semnificative.

Tot legat de conjuncţie trebuie menţionat cazul de pasaţie a luminii, când o planetă rapidă intră succesiv, în conjuncţie cu două planete mai lente, apropiate. Planeta a doua va prelua ceva din natura primei. La fel, absciziunea (tăietura) este cazul în care două planete sunt în conjuncţie, iar o a treia planetă formează un aspect în centru ecartului care le desparte. Efectul conjuncţiei este diminuat de această interpunere.

În afară de conjuncţii mutiple, într-un semn zodiacal se poate uneori produce o îngrămădire de planete, numită clusterum sau stelium. În general, ea dezechilibrează tema natală, deşi fiecare planetă întăreşte semnificaţiile celorlalte. Multe din planetele aglomerării pot fi în conjuncţie, dar ele toate participă la natura dominantei zodiacale a semnului care o găzduieşte. Acesta intră în dominanta zodiacală, alături de semnul zodiacal solar, ascendent şi lunar.

Când Soarele este înconjurat de 5-7 planete într-un interval de cca. 200 ale unui semn zodiacal, se poate vorbi de o conjuncţie a conjuncţiilor, numită doriforie. În cele două milenii ale erei noastre, de după Hristos, au fost 29 de doriforii. În câteva secole, au avut loc şi câte 3 doriforii: în sec. I, în sec. V şi în sec. XX (ultima producându-se în dec. 1989, când a avut loc Revoluţia română, cu consecinţe mondiale, precum destrămarea ulterioară a URSS, ce a pecetluit sfârşitul comunismului).

În sfârşit, când o planetă e lipsită de orice aspect, fiind oarecum izolată în privinţa relaţiilor cu celelate planete se zice că e ferală. Această situaţie se interpretează drept ceva neaşteptat, neobişnuit, legat de domeniul planetei şi al sectorului respectiv (Casă, semn zodiacal).

Când două planete sunt la egală distanţă de punctele solstiţiale (00 Rac sau 00 Capricorn) sunt antisce, iar faţă de cele echinoxiale (00 Berbec sau 00 Balanţă) sunt contra-antisce. În afară de aspecte, şcoala italiană a lui Guido Bonatti din sec. al XIII-lea, considera important punctul median – situat în mijlocul intervalului dintre două planete, mai ales, când era ocupat de o a treia planetă sau vreun punct semnificativ. Căzut în desuetudine mult timp, acest procedeu a fost reluat în prezent, de astrologia anglo-saxonă. Extinzând mai departe această practică, Alexandre Volguine a interpretat semnificaţia încadrării unei planete, ţinând seama de cele două planete între care se află planeta respectivă.

În toate episoadele de până acum, am prezentat elmentele necesare unei astrologii coerente, diferite de rutina majorităţii manualelor astrologice. Încă de la capitolul localizării cereşti, unde am insistat asupra zodiacului, ca sistem de referinţă fundamental, am expus şi punctul de vedere al astrocondiţionalismului, o adevărată şcoală astrologică întemeiată de Jean- Pierre Nicola.

Esenţial pentru această orientare, este opţiunea pentru zodiacul solar. Diferenţa faţă de cel sideral, preferat de astrologia indiană contemporană şi de unii astrologi francezi, prcum Denise Labouré şi Maurice Nouvel, se poate vedea în figurile de mai jos, care evidenţiază decalajul datorat precesiei echinocşilor.

În privinţa planetelor, pe lângă punctul de vedere al astrologiei clasice, care preferă formula tipologică, am încercat definirea planetelor ca nişte energii sau forţe planetare. În episoadele viitoare voi expune teoria funcţiilor planetare, promovată de astrologia condiţională. În privinţa raporturilor dintre planete şi semne zodiacale, aşa cum am arătat în episodul XVII, planetele pot fi în domiciliul lor (sau în exil, în semnul opus), în exaltare (sau în cădere, în semnul opus) şi în peregrinitate, în semnele care sunt indiferente. Totuşi, în afară de aceste situaţii, planetele mai pot fi considerate în trigonocraţie, când sunt într-un semn zodiacal aparţinând aceleiaşi triplicităţi elementare, ca şi domiciliul lor. Aceste afinităţi păstrează neschimbată ordinea veche, tradiţională, moştenită de la începuturile mesopotamiene ale astrologiei, adăugându-se doar noile planete descoperite relativ recent (1784, 1846, 1930, 1972). În ilustraţia următoare, se poate vedea cum romanii, în conconrdanţă cu vechea concepţie babiloniană, atribuiau semnelor zodiacale câte o zeitate tutelară (Iupiter, Mercur, Venus, Marte, Saturn etc.)

Altarul astrologic de la Gabes, din sudul Tunisiei de azi (fosta provincie romană, Africa).

Aspectele planetare – distanțele dintre planete – și rolul lor în astrologie (I)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *