21 decembrie 1989 – fragment dintr-un roman în pregătire

21 decembrie 1989 – fragment dintr-un roman în pregătire

21 decembrie 1989: atunci a început totul. Revin, astăzi, cu un nou fragment din cartea la care lucrez acum despre Revoluția Română din decembrie 1989. Un prim fragment, despre momentul 21 decembrie 2019, și, în extenso, 21 decembrie 1990, am publicat deja și puteți citi aici.

Gelu Voican VOICULESCU

21 decembrie 1989. Afară era o vreme neobișnuit de caldă în plină iarnă. Pentru cititorii de astăzi, trebuie să spun câte ceva despre mine: geolog fiind, lucram în proiectarea minieră; eram responsabil de predarea unui proiect mai amplu.

Din cauza sfârșitului de an, termenul fusese devansat la 28 decembrie, ceea ce sporea presiunea.

În data de 18 decembrie, venisem de la Baia Mare, unde se afla beneficiarul – Centrala Minereurilor. Auzisem de tulburările începute la Timișoara. Prin diferite gări, staționau trenuri întregi înțesate cu gărzi patriotice dotate cu cozi de lopată albe, nou-nouțe…

Mi-am dat seama că se întâmplă ceva grav: oamenii renunțaseră la precauții și vorbeau deschis. Nimeni nu se mai ferea de cuvinte.

Știam despre schimbările care se petrecuseră cu atâta rapiditate în țările lagărului socialist. Părea că nu va mai rămâne un lagăr la propriu.

Zidul Berlinului fuseese demolat, încetând să mai fie un simbol rușinos al opresiunii.

Urmărisem și lucrările celui de al XIV-lea congres al PCR. M-a frapat ceea ce a spus Nicolae Ceaușescu atunci: privațiunile nu se terminaseră. Poporul român urma să mai strângă cureaua, din ce în ce mai tare.

Era vorba despre continuarea privațiunilor îndurate timp de un deceniu, fiindcă în primul trimestru al anului 1990, se va începe retehnologizarea industriei.

Așadar, după plata datoriei externe – aclamată la congres cu un triumfalism demagogic –, penuria de alimente va continua și în anii ’90.

Văzusem în seara de 20 decembrie 1989, apariția televizată al lui Ceaușescu la Tv, după ce revenise din Iran.

Urma să se întâmple și la noi ceva…

Mi-era limpede că urma să se întâmple și la noi ceva… Desenam febril, cu penița pe planșa de calc, ascultând radioul în care răsuna monotonul discurs ceaușist, împănat cu obișnuitele sale clișee stereotipe, când – deodată –, s-a auzit un pocnet înfundat, urmat de un vacarm de țipete indistincte. Am apucat să mai prind puțin strigătele sale alo, alo, după care a urmat un uruit de zgomote de joasă frecvență.

Brusc am lăsat tocul cu care desenam și am ieșit în stradă, îndreptându-mă chiar spre CC. Din precauție, mi-am luat o pungă de plastic, în care pusesem la întâmplare tot felul de rechizite inofensive – creioane, markere, o radieră, precum și un raportor. În acest fel, puteam da impresia unui om care merge prin oraș cu o treabă.

Am luat-o prin spatele lui Lido, pe lângă Atheneu. Nu se putea ajunge în piața CC-ului. Auzeam de la megafoane reluarea discursului lui Ceaușescu, în care dictatorul promitea tot felul de sporuri, avantaje etc.

Adunerea se spărsese și cârduri de participanți afluiau către Inter, unde presupusa prezență a reporterilor din străinătate i-ar fi putut feri de represiune.

Am ieșit în bulevard. Acesta era necirculat, cu excepția camioanelor militare din care săreau militari de la M.Ap. N. sau de la trupele de Securitate.

M-am întors grăbit spre serviciul meu din colțul B-dului Magheru cu str. Nicos Beloianis, față-n față cu Podgoria. Până s-ajung, acolo deja se instalase un lanț de scutieri. Nu eram singur; pe trotuare mai veneau spre Piața Romană diverși trecători. Unii fuseseră la miting. Erau agitați, vorbeau cu glas tare. S-ar părea că la adunarea din piața CC-ului, s-ar fi alăturat o coloană de timișoreni, veniți dinspre Barbu Văcărescu și intrați pe lângă Cina. Lor li se atribuia întreruperea cuvîntării lui Ceaușescu.

”Moarte lui Ceaușescu! Ceaușescu judecat pentru sângele vărsat!”

Ajuns la Podgoria, în fața șirului de scutieri, am găsit vreo 20-30 de tineri, mai degrabă, copilandri, care scandau cele mai radicale lozinci, pentru care atunci erai pasibil de a fi imediat arestat:

Jos dictatura! Moarte lui Ceaușescu! Azi la Timișoara, mâine-n toată țara! Ceaușescu judecat, pentru sângele vărsat!

Erau sloganuri incredibile, nemaiauzite în spațiul public. Rămăsesem calm și lucid, preocupat să identific cine erau eventualii agitatori-provocatori care-i instigau pe tinereii din fața scutierilor care însă, îi ascultau impasibili.

Am intrat între ei pe partea carosabilă. Colegii de serviciu mă urmăreau de la ferestrele sediului nostru. Tinerii în vârstă 12- 15 ani m-au primit cu entuziasm. Cei de vreo 20 de ani erau reduși numeric. Singurul animator era actorul Alexandru Finți, pe care l-am recunoscut după chelia pe care avea înspre ceafă. Deci, nici țipenie de provocatori…

Tinerii vociferau spontan, imaginând ei înșiși acele înfricoșătoare lozinci, strigate fără nici o reținere.

Între timp, o mulțime de oameni – antrenați de entuziasmul acestor exaltați care sfidau scutierii – ocupase întregul bulevard Magheru, până la Piața Romană. Ca să demonstreze scutierilor că au o susținere masivă, tinerii cereau mulțimii să îngenunchieze: instantaneu, scutierii dobândeau o perspectivă în adâncime asupra manifestanților.

Practic, tot bulevardul, cât era de lat, apărea înțesat de numeroșii manifestanți.

Dar la fel de instantaneu – la o simplă ambalare a motoarelor blindatelor staționate dincolo de șirul scutierilor, mai în sus, spre cinema Patria/Aro sau, mai îndepărtate, pe la Scala –, toți reveneau pe trotuare, mimând atitudinea unor trecători preocupați…

Acestea erau deocamdată limitele curajului lor. Se resimțeau deceniile întregi de teroare! Cei înghesuiți la ferestre însă, indiferent de etaj, rămâneau neclintiți, simțindu-se probabil mult mai adăpostiți…

Asemenea scene s-au repetat de mai multe ori. La un moment dat, ca la un ordin transmis prin căști, scutierii au abandonat pasivitatea: s-au pus în mișcare, în pas alert, lovind cu bastoanele de cauciuc, în dreapta și în stânga.

Tinerii au luat-o la fugă, refugiindu-se pe str. Nikos Beloianis, care începea de la Podgoria. Colțul opus era ocupat de sediul serviciului meu, având intrarea pe aceeași stradă.

Timpul acțiunii

Nu mai era timp de reflecție. Instinctiv am evitat contactul direct cu scutierii agresivi și m-am întors brusc spre intrarea noastră care avea două porți metalice înalte, având jumătatea superioară din sticlă mată.

Încă de la colț, mi se alăturase o tânără speriată, pe care am introdus-o fără ezitare în sediul nostru. Într-o busculadă haotică au mai intrat și altă tineri necunoscuți. Am luat-o pe scări către nivelul al doilea unde aveam birourile. Tânăra mă urma alergând, vizibil tulburată. Nu era nici frumoasă, nici urâtă.

Am aflat ulterior că o chema Dorotheea. Nici nu era cazul s-o întreb mai mult… Panicată, mi-a adresat din mers o întrebare năucitoare: o să mă arestați? I-am explicat că se află într-un atelier de proiectare, dovadă planșetele înclinate care se vedeau prin ușile deschise ale birourilor. În urmă veneau alți tineri necunoscuți.

Ne-am oprit să ne tragem sufletul.

Am considerat că cea mai bună soluție era să-i ascund în pod. Acolo, mai țineam și noi anumite lucruri inutile, foste ambalaje ale unor aparaturi, dulapuri dezafectate, scaune desperechiate etc.

La 16.30, ni se termina programul. Prin geamlâcurile de aerisire ale podului, puteam privi în stradă. Jos, în dreptul intrării trei patru milițieni cereau colegilor legitimațiile de serviciu. Cine nu avea era urcat într-o dubă TeVe (produsă de uzinele Tudor Vladimirescu), trasă alături, în fața sinagogii care era lipită de noi.

I-am oprit pe străinii ajunși în pod, până când milițienii, crezând că ieșiseră toți cei care lucrau în clădire, au plecat. Cu dubă cu tot.

Am coborît cu toții, ieșind cu prudență în stradă, sub privirile uimite la portarului nostru…  

Va urma…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *