Despre așa-zisa diversiune din 18 februarie 1990

Despre așa-zisa diversiune din 18 februarie 1990

Jurnalistul Ion Cristoiu publică, pe cristoiublog.ro, un articol în care vorbește despre evenimentele recente din SUA și… atacul Guvernului României din 18 februarie 1990, al cărui țintă am fost. Este vorba despre articolul intitulat Evenimentele din America amintesc de Diversiunea 18 februarie 1990 de la noi

Gelu Voican VOICULESCU

Mă văd nevoit, după ce am parcurs articolul domnului Cristoiu, care, din comoditate, preferă să citeze din cartea Domniței Ștefănescu, 11 ani din Istoria României decembrie 1989 – decembrie 2000 – o Cronologie a evenimentelor, Editura Mașina de scris, 2011, să fac câteva precizări absolut necesare.

În luna februarie a anului 1990 s-au întețit protestele în Armată contra generalului Militaru. Încet-încet, întreaga Armată a cerut îndepărtarea imediată a acestuia de la conducerea Ministerului Apărării Naționale – MapN.

La 16 februarie1990, ca urmare a faptului că Militaru a refuzat să demisioneze, ministrul Apărării Naționale a fost pus la dispoziția ministerului, fapt nemaiîntâlnit vreodată.

În cele din urmă, a doua zi, 17 februarie 1990, Militaru s-a retras. În locul lui a fost numit generalul V.A.Stănculescu, care era, atunci, ministrul Economiei Naționale, cu care eu negociasem în decursul ultimelor zile la sediul său de pe Calea Victoriei, unde fusese Consiliul de Stat al Planificării, să accepte preluarea MApN.

Fusesem în contact cu el încă de la începutul lunii februarie când îi convinsesem pe membrii CADA – Comitetul de Acțiune pentru Democratizarea Armatei – pe care îi găzduisem la cabinetul meu din Palatul Victoria, ca să nu fie arestați.

O duminică agitată

Duminică, 18 februarie 1990, generalul Stănculescu, instalat ca nou ministru al Apărării, m-a invitat să luăm masa împreună.

Între timp, în Piața Victoriei, se perpetua obiceiul, ca la sfârșitul săptămânii, să se adune protestatari care scandau ”Jos Iliescu! Jos FSN!”.

Revenind de la MApN, în jurul orelor 13.00, a trebuit să străbat cu mașina prin rândurile destul de rare ale manifestanților.

Dintre aceștia, Gabriela Adameșteanu m-a recunoscut și a îndemnat un cameraman să mă filmeze, asmuțind lumea împotriva mea până când am intrat în sediul Guvernului.

Ion Iliescu și Petre Roman nu erau nici acum, ca de obicei, de altfel, la final de săptămână, în clădirea Guvernului.

Răspândindu-se zvonul că am intrat în Palatul Victoria, mulțimea s-a radicalizat, devenind mai vehementă și, după câteva ore, mai numeroasă.

În jurul orei 16.00, grupuri mai violente au incitat mulțimea să pătrundă în clădire. Unii protestatari au folosit chiar sticle incendiare.

Până la ora 16.30, în urma unui asalt puternic, ușile metalice, lovite la balamale au cedat, iar parașutiștii care apărau din interior nu au mai putut rezista, cedând năvalei insurgenților.

Aflându-mă în spatele lor, am fost împins înapoi până când, fiind recunoscut, protestatarii m-au târât, efectiv, de la parterul clădirii pe scările monumentale ale Palatului Victoria, până la etajul unu de unde, din sala mare de ședințe, am ajuns în balcon.

În tot acest timp, m-am luptat din răsputeri să nu fiu aruncat jos de la o înălțime de circa 6 metri.

Trebuie să spun că de la început, în confuzia creată de îmbulzeală, mi s-au alăturat vreo 4-5 oameni pe care nu îi cunoșteam. Aceștia m-au înconjurat, iar eu m-am lăsat purtat de fluxul uman fără să disting cine e cu mine și cine nu.

Grupul care mă ținea strâns împiedica să fiu lovit direct de alții din jur. Am fost totuși lovit din când în când. Mi-au fost smulse fire din barbă și, mai ales, am fost scuipat în față.

Pe când eram gata-gata să fiu aruncat din balcon, un bărbat cu o cameră TV pe umăr, care striga ”Sans violence! Sans violence!”, a atras atenția mulțimii dezlănțuite.

Oamenii, dornici să fie filmați, s-au întors spre cameraman. Eu nu mai prezentam același interes pentru ei, așa că mi-au dat drumul.

Atunci l-am recunoscut pe geologul Ținți Orășeanu, plecat din 1972 în Elveția.

Răspunzându-i în franceză la întrebările sale, am spus că Revoluția ”precum Saturn, își devorează copiii”.

Tot atunci, un căpitan de parașutism a intervenit inspirat îndemnând mulțimea să mă ducă la cabinetul meu de viceprim-ministru pentru a vedea ce documente dețin acolo.

Astfel, am făcut cale întoarsă, ajungând la birourile respective care au fost devastate – sertare, fișete metalice etc, negăsindu-se decât documentele aferente activității curente.

Aceste relatări pot fi confirmate în detaliu de casetele video înregistrate atunci. Sursele sunt variate.

Scopul operațiunii

Între timp, Armata a preluat controlul și a evacuat clădirea Guvernului.

Mărturia mea vine să contrazică insinuarea absurdă a domnului Ion Cristoiu că noi, FSN-ul aflat atunci la putere, am înscenat atacul asupra Guvernului, în scopul compromiterii Opoziției.

În realitate, întreaga operațiune a fost o reacție a elementelor revanșarde ale regimului totalitar recent răsturnat prin Revoluția Română din decembrie 1989, iar focalizarea agresiunii asupra persoanei mele era o replică promptă pentru contribuția mea la înlăturarea generalului Militaru de la conducerea MApN.

Se știa încă din ianuarie că eram într-un conflict surd cu acesta și că influențasem mișcarea CADA. A doua zi, aflându-mă la CPUN, am fost informat telefonic că minerii din Valea Jiului, îngrijorați de ce văzuseră la televizor cu o seară înainte, intenționau să vină în București.

Va urma.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *